Ora de religie și desenele animate/ de Marius Vasileanu

Aflu de la mai mulți prieteni că, la ora de religie, copiilor lor, unii aflați în școala primară de la clasele zero în sus, li se pun și desene animate. Găsesc câteva probleme în această chestiune deloc hilară, nicidecum minoră.

Întâi de toate, este vorba despre părinții care sunt creștini ortodocși și ar vrea cu onestitate ca și urmașii lor să aibă parte de o educație religioasă decentă. De aceea își și asumă anumite norme și valori creștine. Alții, măcar din motive pedagogice, limitează desenele animate la doar o oră pe zi – mă gândesc la un caz concret –, tocmai ca să ofere copiilor și altceva. Dacă tânărul se mai și joacă pe tabletă, se reduce din timpul alocat desenelor. Iată însă că ora respectivă de desene primește un supliment neașteptat, tocmai de la școală – căci sunt și alte prilejuri în care învățătoarea, nu numai profesoara/profesorul de religie, recurge la un asemenea mod de a pune copiilor desene animate, ca să scape, cum s-ar zice, în loc să-și facă treaba. Se practică în mod curent și la grădiniță…

Există desigur și desene animate pe tematici biblice. Și acestea li se pun copiilor la ora de religie, pe alocuri, cel puțin în București. Dar și aici întrezăresc câteva probleme. În mod cert, este o modalitate de a fi pus la curent într-un mod simpatic cu poveștile biblice, iar pentru copii pare a fi ideală. Cu toate acestea, majoritatea acestor desene animate sunt realizate de neoprotestanți. Personal, nu știu să existe desene animate realizate de ortodocși, cel puțin în România. Iată și problema: uneori, date fiind diferențele confesionale, aceste desene induc copiilor versiuni biblice ale confesiunii care le produce. Veți spune că Biblia este una singură – așa este. Numai că uneori aceste banale desene animate pot fi și preparări subliminale ale viitoarelor lupte interconfesionale la care tinerii și cei maturi vor participa vrând-nevrând.

Tot fără să realizăm conștient, nici desenele animate, nici filmele cu subiect religios nu sunt sută la sută sănătoase pentru formarea duhovnicească/spirituală viitoare. În cazul ortodocșilor, pentru care icoana este o temă centrală, filmul, desenul sunt un fel de caricatură. Riscul este ca atunci când te vei ruga, în loc să ai în minte icoana lui Iisus, să spunem, vei avea chipul văzut în desene animate ori în celebrul film al lui Franco Zeffirelli în care rolul Mântuitorului este jucat de Robert Powell…! Este o problemă imensă asupra căreia ar merita să medităm cu atenție, mai ales noi, cei maturi, mai cu seamă clericii. Rareori auzi însă în Biserică asemenea abordări. Să ne înțelegem: nu este cazul să aruncăm la coș toate aceste producții mai mult sau mai puțin artistice (filme, desene animate etc. cu tematici creștine) – ci de a avea un licăr de trezvie și un dram de discernământ.

Problema se poate discuta și din perspectivă, hai să-i spunem, ecologică. Ecologia a constituit un punct pe ordinea pe zi a recent încheiatului Sinod Panortodox. Ca și catolicii – vezi superba enciclică „Laudato si”, difuzată anul trecut – ortodocșii îmbrățișează și promovează valorile ecologice. Un omuleț, un copil, care privește tot timpul la desene animate și se joacă peste măsură pe tabletă va deveni, în timp, un mic roboțel, iar în viitor, un potențial zombi. Nu-l învață nimeni să se bucure de soare și de nori, de copaci, de păsări și de fluturi, de toate frumusețile lumii și-ale vieții. În loc să se joace direct cu ceilalți copii, devine sclavul spațiului virtual…

Ce vizionează tinerii în desenele animate – este o problemă imensă și intens discutată. În mod evident, sunt și desene educative, reușite, cu imens umor. Eu însumi mă uit și astăzi cu mare plăcere (la cincizeci de ani), la desenele în genul lui Disney. Este un univers nesfârșit, deja, despre care s-au scris biblioteci. Ce putem face, cum putem proteja tinerii de abundenta agresivitate promovată pe această cale? Să recunoaștem, multe dintre desenele animate de astăzi aparțin mai degrabă genului horror – și, trebuie să fiu corect, nu am cunoștință ca la ora de religie ori la școală, în general, să fi fost vizionate și asemenea producții. Dar și răgetele inumane care apar în fiece episod într-un film aparent inocent precum „Scooby-Doo” ar trebui să dea de gândit…

Pe de altă parte, sunt desene – iar la ora de religie aud că li s-au pus – care provin din spațiul rusesc (poate mai vechi, cel al fostei URSS) unde găsim nu numai imagini nostalgice la adresa comunismului, dar și mesaje subliminale de actualitate cu privire la conflictul Rusiei cu lumea civilizată. Concret, într-un desen banal, numit „Masha și ursul” vei vedea de câteva ori, undeva în fundal, un tren pe care scrie, ciudat, „Moscow-Alaska”. În plus, ursul, un personaj foarte simpatic de altfel, pare a fi un fel de activist sovietic nostalgic care deține în camera sa o imensitate de medalii pe un perete etc. Nu cred că este normal să li se pună unor copii de școală generală astfel de lucruri destinate să edulcoreze imaginea comuniștilor ori a amicilor răsăriteni – și părinții, și profesorii ar fi cazul să fie mai atenți…

Problema cea mai gravă însă este aceea că profesorul nu găsește resursele de creativitate, de inteligență, de energie, de generozitate astfel încât să ofere o oră de religie așa cum ar trebui, începând chiar de la clasa zero în sus și se degrevează astfel cu nonșalanță de obligații. Nu mai spun că procedând astfel alimentează cu argumente în plus tabăra celor care subminează constant predarea religiei în școli.

Nu te duce mintea și inima să le vorbești copiilor despre Dumnezeu și despre frumusețile Creației? Rezolvarea este simplă: taci și ascultă-i. Vei învăța de la ei, căci sunt mult mai aproape de Dumnezeu decât noi, cei maturi. Ora de religie ar trebui să fie un dialog – „dialogul este ultima fibră a Creației”, spunea Pr. Dumitru Stăniloae – un dialog continuu în care profesorii să (se) joace doar (în) rolul de monitor. Cei care sunt capabili să vorbească cu adevărat despre Dumnezeu sunt înșiși copiii!…