ORA DE VARF / Scrinul cu soapte al Emiliei Niculescu

Trecând peste inconvenientul asezarii in toiul caniculei, recentul vernisaj al expozitiei pictoritei Emilia Niculescu-Petrovici are toate calitatile unei noi izbânzi*. Respectuos, mai intâi asupra prejudecatii cum ca, vara, deh!, caldura mare, monser!, spiritul critic in cultura româna pâlpâie doar in paginile de cultura ale saptamânalelor de „dialog”, si, apoi, asupra paguboasei umori certarete, bazata pe o perpetua conflagratie, in care se complace, melancolic, gâlcevitorul mediu artistic al Capitalei. Si de asta data, iarasi, se poate spune ca Dalles a facut dreptate. Inca o data, stârneste. Viata Emiliei Niculescu – nascuta in 1927, la Bucuresti, cu o copilarie petrecuta la Savârsin si cu studii liceale la Orastie, apoi absolventa a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” din Bucuresti, unde i-a avut profesori, printre altii, la pictura pe Camil Ressu si Nicolae Darascu, iar la arte decorative, pe Maria Pana-Buescu – a fost o pledoarie fara voie pentru discretie. Pentru rezervare. Pentru alungarea discrepantei. Pentru gâtuirea stridentei. O cariera sfioasa si demna de dascal, timp de aproape trei decenii (1954-1982), la Academia de Arte, a insotit destinul de artist al Emiliei Niculescu, pictorita care acum, la Dalles, se afla doar la a patra personala in 55 de ani de creatie (cât de ciudat suna asta pentru tinerii guerrilleros demolatori ai tabu-urilor!). New-York, 1987, Galeriile ¾, 1992, Institutul Francez, 1996. si astazi, la 82 de ani, Sala Dalles. Toate, in centru! Aceeasi eleganta a fragilului si a parelnicei devitalizari o intâlnim si in tablourile sale, Naturi statice (vase cu fructe, cu predilectie, ce ciudat, mere, foarte multe mere si buchete „mille fleurs”). Si peisaje. Nu exista oameni (decât in câteva lucrari din tinerete, fireste, datorate inevitabilelor avânturi colectiviste din acele vremuri!). Nu exista constructii ample, montaje firoscoase, ori panorame ideologizant-estetice. Ci doar priviri scurte, furise si calde, un soi de intimism adânc, generat de aproprierea apropiatului. Fiindca realul artistei este adus atât de aproape de fiinta ei, de ochii ei, de sufletul ei, de dorintele ei, intr-un parteneriat mai mult decât amical, incât acestuia nu-i ramâne decât sa se transforme intr-o timida partitura de hedonism. Repet, timida.      La fel ca in viata, unde oamenii au momente de sfielnica tacere ce alterneaza cu cele in care zgomotul (din pacate, de multe ori pentru nimic!) se lafaie cinic, tot astfel, si in arta, opera urmeaza intocmai judecata de existenta a autorilor ei. Umbra lor aidoma. Altfel spus, exista opere ce se exprima numai la modul turbulent pâna la epuizare, cu claxoane si alamuri. si altele, pentru care linistea e sinonima cu discretia si amândoua cu virtutea, in vreme ce soapta este o cutezanta lirica. si cu margini, nu fara. Lucrarile Emiliei Niculescu, adunate sub un motto blând precum privirea si statul artistei (rar am vazut o fiinta care sa sada atât de blând si de duios, in asteptare!), „O poetica a intimitatii”, fac parte din aceasta lume stranie – tocmai de aceea, e din ce in ce mai rar intâlnita – a jumatatilor de vorbe, a pauzelor, a intervalurilor, a demitacerilor, a soaptelor. Daca va veti apropia de tablouri, veti descoperi ca ele nu vorbesc tare, ci ingâna. Nu striga, ci fosnesc. Nu verbiaza, ci susotesc. Nu haulesc, ci susura. Nu urla, ci murmura. O rezervatie nenaturala, dar eleganta, ca un scrin vechi, dar necotropit de cari (caci e de esenta nobila!), in care artista a pus la pastrare, chitite bine, ca asternuturile brodate ale Bunicimii-Sale, straturi de sute si mii de soapte, de fosnete, de murmure, alaturi de nenumarate taceri si de tot atâtea nostalgii singure. Cât sa-i ajunga pentru inca o viata.   *) – Emilia Niculescu, O poetica a intimitatii, pictura si grafica, Sala Dalles  

amza_sebastian@yahoo.com