Oracolul din Stambul / de Michael David Lukas

În vara lui 1877, la nașterea Eleonorei, semnele se adună deasupra Constanței: un stol de pupeze purpurii, Steaua Nordului aliniată cu Luna, o furtună și invazia armatei țariste – la Marea Neagră pare a se împlini o veche profeție. Crescută de tatăl ei, Yakob, negustor de covoare, și de mama vitregă, Ruxandra, Eleonora Cohen este un copil-minune, dăruit cu o voință nemaivăzută. La doar opt ani, Eleonora ajunge pe malurile Bosforului, la răscruce de lumi, unde începe o nouă viață. Când excentricul Sultan Abdulhamid al II-lea o numește sfătuitoarea sa de taină, drumul măririi și al bogăției i se deschide amețitor în față.

Mesaje misterioase, partide de table cu mize cât greutatea jucătorului în aur, rochii bătute cu pietre prețioase, piețe pline de zgomot și culoare – capitala imperială este fundalul perfect pentru baletul puterii și al aparențelor. Un roman exotic, care filtrează istoria prin ochii unui personaj de o inocență fermecătoare, Oracolul din Stambul are forța de a-și transporta cititorii în vâltoarea unei lumi pasionante. “Intriga politică, frământările istorice și misticismul oriental se împletesc într-un roman bine scris, îmbibat de realism magic.”-Mercury News “Un debut plin de lirism… Un roman captivant, care reușește să surprindă farmecul misterios al Istanbulului.” – Kirkus Reviews Michael David Lukas s-a născut în 1979, în Statele Unite ale Americii, și a studiat literatură comparată la Brown University și scriere creativă la University of Maryland. A fost bursier Fulbright, a locuit în Turcia, Israel și Tunisia, unde a studiat limba arabă, iar articolele lui au fost publicate în Virginia Quarterly Review, Slate, National Geographic Traveler și Georgia Review. Oracolul din Stambul (The Oracle of Stamboul, 2011) este primul lui roman și a fost publicat în Italia, Germania, Turcia, Serbia și Ungaria. * * *

Conducătorul drept-credincioșilor, Luminăția Sa Sultanul Abdulhamid al II-lea puse cartea deoparte și fixă cu privirea intrarea pavată cu gresie verde a camerelor mamei sale. Curtea sa era mai liniștită decât în mod normal. O cadână tânără exersa cântatul la un kemencheîntr‑un ungher, între două coloane, iar apa țâșnea prin gura fântânii de marmură din mijlocul curții. În timp ce Sultanul urmărea cum apa se scurgea din bazinul supe­rior, o pupăză alb-violetă ateriză pe marginea fântânii, luă apă în cioc și zbură. Avea același colorit ca cea pe care o observase cu câteva luni în urmă. Sau poate era chiar aceeași pasăre. Oricum, coloritul era unul foarte rar.

După ce îi mai aruncă o privire mamei lui, Sultanul încercă să mai citească câteva pagini din carte, un roman enigmatic inti­tulat Femeia în alb, însă chiorăitul stomacului său îi spulberă concentrarea. Era de-abia a doua zi a Ramadanului și deja se simțea zdrobit de o foame insuportabilă. Abdulhamid chicoti la acest gând. Iată-l pe el, Calif al Islamului, Slujitor al Cetăților Sfinte, cu stomacul chiorăindu-i în timpul Ramadanului precum cel al unui om de rând. Firește că era adevărat ce stătea scris în Sura Maryam : Spre Noi se vor întoarce toate cele despre care vorbește el și se va arăta înaintea Noastră despuiat și singur.

Sultanul lăsă din nou cartea și o urmări pe mama sa exersând caligrafia. Cu stiloul prins între degetul mare și cel arătător, stătea așezată la o masă joasă de nuc, cu umerii încordați și picioarele încrucișate sub ea. Începuse lecțiile de caligrafie la scurtă vreme după venirea la curtea tatălui lui, Sultanul Ahmed al IV-lea. În timp ce restul fetelor pierdeau vremea cântând la oud sau cleve­tind, ea stătea singură în dormitorul ei, exersând o serie nesfârșită de bucle și puncte, în speranța că se va perfecționa și își va îmbu­nătăți reputația. Acum firește că nu mai trebuia să impresioneze pe nimeni. Doar era mama Sultanului. Când vorbea ea, fetele din harem se răsfirau ca niște căprioare. Era incredibil că cineva de originea ei, o fată circaziană de condiție modestă, luată din sânul familiei și adusă la palat la vârsta de doisprezece ani, se putuse ridica prin forța voinței și a frumuseții, pentru a deveni unul din­tre cele mai importante personaje din imperiu. Reușise să pună în umbră asprimea educației ei aproape complet, însă Abdulhamid mai recunoștea uneori moștenirea înaintașilor săi din treapta de jos în unele trăsături ale personalității mamei sale – irascibili­tatea, spre exemplu. Din postura ei, Abdulhamid își putea da seama că era încă supărată pe el, iar el știa, din experiență, că trebuia să facă o concesie, dacă voia pace.

– Dacă-nseamnă atât de mult pentru tine, spuse el, rupând o tăcere îndelungă, voi anula acea întâlnire.

Mama sa termină de scris cuvântul la care lucra, înainte de a‑și ridica privirea.

– Nu-nseamnă nimic pentru mine, Luminăția Voastră. Ni-mic nu mă interesează mai puțin decât pe cine invitați la palat. Mă îngrijorează doar impresia pe care întâlnirile Voastre o pot lăsa asupra celorlalți. Odată ce se pornesc, zvonurile sunt foarte greu de oprit. Vă amintiți, firește, neplăcerile unchiului Vostru, Cehangir.

Sultanul încuviință din cap cu gravitate, așa cum făcea de fie­care dată când era amintit numele unchiului său. Un om lacom fără pereche, un desfrânat și autorul multor zvonuri răutăcioase, Cehangir murise în timpul mesei, cu o bucată de carne de miel înfiptă în esofag.

– Mamă, sunt de acord că zvonurile sunt periculoase, dar să mă întâlnesc cu un ghicitor în palmă nu este același lucru cu a mânca o oaie întreagă.

– Nu este vorba doar de ghicitorul în palmă ! spuse mama sa. Este vorba și despre îmblânzitorii de șerpi, de misticii sufiști, de câinele cu două cozi, de papagalul vorbitor. Oamenii vorbesc că preferați să vă-ntâlniți cu un cerșetor decât cu ambasadorul Genovei.

– Nu așa s‑a‑ntâmplat !

Mama sa ridică coala de hârtie și inspectă precizia mâinii sale.

– Mamă, știi foarte bine că nu așa s‑a‑ntâmplat !

– Nu este important ce s-a-ntâmplat, spuse ea, punând hâr­tia la loc pe masă. Eu vă spun doar ce vorbesc oamenii.

Abdulhamid se ridică și se apropie să inspecteze munca ei. Scrisese faimoasa frază acidă a lui Al‑Mutannabi – Regii care sunt iepuri dorm cu ochii deschiși – în stilul nord-african kufic, ușor pătrățos. Caligrafia ei era impecabilă, ca totdeauna.

– Foarte frumos, mamă !

– Mulțumesc, Luminăție. Este pentru Domnia Voastră.

Sultanul zâmbi amar. Regii care sunt iepuri dorm cu ochii deschiși. Nu era o împunsătură prea subtilă. Al-Mutannabi era recunoscut pentru versurile sale alunecoase și jignitoare, care nu cruțau pe nimeni, nici măcar pe mai-marii săi.

– Aluzia ta și-a atins scopul.

– Luminăția Voastră, spuse ea, ridicându-se, aș mai avea o întrebare înainte de a pleca.

Sultanul o îndemnă să continue printr-o mișcare a capului.

– M‑am gândit în ultima vreme la acel accident îngrozitor de pe vapor.

Abdulhamid încuviință din cap. Accidentul căpătase în ulti­mele săptămâni o nouă semnificație. Ancheta personală a Țarului ajunsese la concluzia că explozia fusese cel mai probabil cauzată în scopul de a crea o diversiune. Deși raportul acestuia nu numea niciun sabotor, Țarul cerea Stambulului despăgubiri financiare – pentru a fi neglijat să-i protejeze corespunzător pe trimișii ruși pe teritoriul său -, în cuantum de cincizeci de mii de lire. În plus, amenința să ia măsuri în cazul în care prejudiciile sale nu erau răscumpărate. Sultanul ar fi plătit cu dragă inimă aceste despă­gubiri, chiar dublate, dar în particular. Cineva, însă, le făcuse cunoscute cererile Țarului gazetarilor locali. Iar dacă ar fi plătit aceste despăgubiri acum, în public, ar fi părut slab și mulți s-ar fi așezat la coadă cu propriile pretenții. Pe de altă parte, dacă nu plătea, Țarul ar fi avut un motiv în plus să îl amenințe.

– A fost o tragedie îngrozitoare, spuse el. O pierdere cruntă de vieți omenești. Dar ce mai putem face acum ? Ce am putea face mai mult ? Am transmis condoleanțe personale familiilor victimelor și guvernelor afectate. Jamaludin Pașa a participat personal la înmormântarea viceconsulului american și a amba­sadorului francez. Am pus chiar provizii la dispoziție pentru un detașament naval american care a intrat în Bosfor pentru a trans­porta trupul viceconsulului înapoi la New York. Le-am oferit aceleași condiții și rușilor pentru generalul lor, însă au refuzat.

– Firește că e o tragedie, spuse mama sa. Și firește că ați făcut tot ce v-a stat în puteri. Eu vă-ntreb dacă sunteți de părere că a fost un accident ?

În jurul palatului circulau mai multe teorii ale conspirației. Sultanul tocmai ascultase cu scurt timp în urmă teoria Marelui Vizir – fusese o conspirație britanică menită să-i alunge pe americani și să distragă atenția din direcția Prusiei – și nu avea dispoziția s-o asculte și pe a mamei sale. Trebuia să recunoască, dovezile care indicau un atentat erau covârșitoare, însă nu dorea să contrazică propriul raport oficial, care menționa un defect al instalației drept cauză a exploziei. Admițând toate acestea, chiar și în fața mamei sale, ar fi alimentat și mai tare pretențiile Țarului și și-ar fi slăbit poziția.

– Da ! spuse el, neobosindu-se să-și ascundă iritarea. Chiar cred c-a fost un accident. Ce altceva ar fi putut fi ?

– Părerea mea, spuse ea, privind peste umăr, este că a fost ceva plănuit. Plănuit și executat de consulul american în per­soană.

Sultanul pufni neîncrezător. Era obișnuit cu teoriile mamei sale, care vedea conspirații peste tot, dar aceasta era de-a dreptul absurdă.

– De ce să-și scufunde americanii propriul vapor ? De ce să‑și ucidă viceconsulul ?

– Nu americanii, spuse ea, zâmbind reținut. Consulul ame­rican.

– Dar…

– După cum știți, consulul american nu este doar american. Este, de asemenea, adept al credinței ebraice.

Abdulhamid clipi. Suspiciunile mamei sale în ceea ce-i pri­vea pe evrei nu mai erau de mult un secret. Date fiind sentimen­tele ei față de subiectul în discuție, Abdulhamid era tentat să respingă teoria cu totul. Totuși, șovăi.

– Gândiți-vă la asta ! zise ea și, după ce-și așeză hârtia pe masă, părăsi încăperea.

Abdulhamid rămase în pragul ușii ce dădea spre apartamen­tele mamei sale, privind șuvoiul nesfârșit de apă care se revărsa din partea de sus a fântânii. Era o teorie captivantă, deși lipsea motivul. În timp ce încercă să descâlcească felul cum acest atac ar fi putut servi cauzei americanilor, stomacul lui Abdulhamid chiorăi din nou și simți cum o durere puternică îi săgetează rini­chii. Își duse mâna la zona dureroasă, dar simți un al doilea val de durere săgetându-i măruntaiele și încercă să-și amintească împre­jurările în care i-ar fi fost permis să încalce postul Ramadanului. Nu era nici infirm, nici nu călătorea și nici femeie însărcinată nu era, dar dacă postul îl împiedica să judece drept ? Dacă îi com­promitea capacitatea de a-și duce la îndeplinire sarcinile ? Era obligatoriu să încalce postul Ramadanului, dacă acest lucru ar fi salvat o viață. Cu siguranță erau unele vieți la mijloc în deciziile importante pe care le lua zilnic. Cu această justificare, aruncă o privire în curtea goală și se furișă în bucătăria alăturată.

Încăperea era goală ; oalele și tigăile erau așezate pe rafturi, iar tocătoarele curățate la locul lor. Masa Iftarse prepara în bucătăria centrală a palatului, lăsând bucătăriile auxiliare, pre­cum cea a mamei sale, nefolosite cu lunile. Și totuși, se gândi el, trebuia să fie ceva de mâncare în cămară. Poate că nu va găsi carne de pui, dar măcar câteva bucăți de pâine, o caisă uscată sau o smochină, ceva care să-i permită să-și ducă îndeletnicirile la bun sfârșit până la apus. Privind din nou înspre curtea goală, deschise ușile cămării și păși cu grijă printre condimente, un vas cu sardine și o bucată de pâine învechită. Era pe cale să mănânce pâinea și sardinele când descoperi, chiar în fundul cămării, o cutie cu baclava. Prăjiturile sclipeau de la sirop și erau presărate cu un praf verzui de fistic. Mama sa avea o slăbiciune pentru dulciuri. Nu l-ar fi surprins să afle că ascunsese cutia ca să aibă ce mânca în timpul Ramadanului. Nu mai era tânără și suferea de ceva vreme de boala zahărului. Oricum, nu ar fi avut cum să afle că el le găsise. Privind peste umăr, ca să se asigure că nu-l vede nimeni, Sultanul își aruncă o bucată în gură și o înghiți după ce o mestecă doar de două ori. Următoarea bucată o mâncă pe îndelete, savurând crusta dulce, solzoasă a aluatului și stratul crocant de fistic prăjit.

Lingându‑și vârfurile degetelor, Abdulhamid se furișă îna­poi în apartamentul mamei sale, unde îl găsi pe Marele Vizir, Jamaludin Pașa, aplecat deasupra colii de hârtie caligrafiate. Se priviră în liniște, fiecare perfect conștient de ceea ce făcuse celălalt.

– Luminăția Voastră ! exclamă Marele Vizir. Tocmai vă că­utam.

– Este o lucrătură de maestru, spuse Sultanul, indicând coala de hârtie. Nu-i așa ?

– Da, Luminăția Voastră. Mama Voastră a stăpânit mereu scrierea kufică, în mod strălucit, chiar. Aproape c-ai fi tentat să crezi că s-a născut în Fez.

Făcu o pauză să cerceteze mai amănunțit rândul.

– Deși probabil că eu aș fi ales alt vers.

Abdulhamid nu acceptă invitația lui Jamaludin Pașa de a‑și critica mama. Marele Vizir își îndreptă ținuta și-și duse mâinile la spate.

– Am primit în această dimineață rapoarte potrivit cărora Beiul Sanjak din Novi Pazar a înăbușit cu succes o nouă rebeli­une a plătitorilor de biruri. Din păcate, însă, satul pe care l-a dat exemplu inițial era compus în majoritate din creștini ortodocși. Vă puteți imagina, Luminăția Voastră, ce concluzii vor trage rușii de aici. Cu doar trei zile în urmă, ambasadorul lor i-a spus lui Hisham Pașa că Țarul este hotărât să-i apere pe supușii ortodocși ai Imperiului nostru ca și cum ar fi ai lui.

– E un moment cam prost, zise Sultanul, lovind cu unghia degetului mare în tocul ușii. Putem face ceva să-l îmbunăm pe Țar ?

– Am putea achita despăgubirea pe care au cerut-o, spuse Jamaludin Pașa. Dar mi-e teamă că nici măcar asta n-o să-i mai potolească acum. Cred că sunt foarte supărați. Iar dacă întâm­plările din Novi Pazar ajung în paginile gazetelor europene, se va lăsa cu o nouă oroare bulgară.

Sultanul tăcu o clipă, iar stomacul îi chiorăi zgomotos.

– Să vedem cum răspunde Țarul, zise el în cele din urmă și schimbă subiectul. Acum dă-mi câteva vești bune ! Cum avan­sează spionii noștri ?

Operațiunile sub acoperire făceau parte dintre responsabili­tățile personale ale lui Jamaludin Pașa și te puteai baza mereu pe el că își va lăuda succesele în domeniu.

– Aici avem într-adevăr câteva vești bune, zise Marele Vizir. Chiar săptămâna trecută, oamenii noștri au împrăștiat o adunare subversivă care s-a ținut în Beyoğlu.

Sultanul încuviință din cap, aparent nu foarte interesat. Oamenii lui Jamaludin Pașa făceau cel puțin două astfel de așa‑zise descoperiri pe săptămână. În cea mai mare parte, propagandiștii se dovedeau a fi doar niște intelectuali îngâmfați, care beau ceai împreună și țineau pe rând discursuri.

– De asemenea, ar putea fi de un oarecare interes, continuă Marele Vizir, faptul că acel cod care i-a condus pe oamenii noș­tri la această adunare a fost spart de o fetiță, o orfană în vârstă de opt ani.

– O fetiță ?

– O oarecare domnișoară Eleonora Cohen, zise Jamaludin Pașa. Fiica unui negustor de textile evreu, din Constanța. Se pare că ar fi un soi de savant. În orice caz, tatăl ei a murit în explozia de pe vas, iar fata locuiește acum împreună cu Beiul Moncef Barcous.

– Beiul Moncef ? repetă Sultanul. Era una dintre întâlnirile lui ?

– Întocmai, zâmbi Jamaludin Pașa. Printr-o coincidență. Sau poate că nu. Însă, din păcate, incursiunea nu a dus la obținerea de informații legate de el sau de planurile lui. Beiul Moncef a susținut sus și tare că n-au vrut decât să citească din Rousseau și că acel cod a fost doar un joc. În orice caz, am notat întregul incident în acest dosar.

Sultanul nu era prea dornic să discute despre tehnicile de supraveghere ultrazeloase ale lui Jamaludin Pașa, astfel că schimbă subiectul.

– Cum anume a descifrat fata codul, dacă locuiește cu el ?

– A ! zise Marele Vizir, netezindu-și mustața. Unul dintre oamenii noștri este profesorul ei. I-a dat codul la una dintre lec­țiile lor și i-a spus că ar fi un joc de cuvinte.

Sultanul tăcu un moment.

– Ce altceva mai știm despre această fată ? Cum ziceai că o cheamă ?

– Eleonora Cohen. V-am spus tot ce știu despre ea. Dacă doriți, aș putea să-ncerc să aflu mai multe informații. N-o să fie prea greu.

– Da, zise Sultanul. Mi-ar face plăcere.

Din volumul în pregătire la Editura Allfa, Colecția Strada Ficțiunii. Traducere de Simona Luca