Orase romanesti (I)

Orase romanesti. Orase pierdute in ceata. Orase de neregasit. Ne pierdem intr-o prabusire continua la fiecare colt de strada. Gotic, romanic, baroc, neoclasic sau eclectic, fiecare colt de strada este un esec si o lamentare, ambele ingropate in mazga cu respirare cu tot.

Aparenta lumina a strazilor noaptea adanceste bezna, imprastiind-o pe fiecare chip – prezenta intamplatoare a locurilor. Si aceasta, in nepasare indescifrabila si violenta, care se absoarbe in propria-i existenta, mimand suficienta si plinatatea. Daca un soldat – plecat pe front intr-o toamna de prim razboi – s-ar intoarce printr-o inversare a timpurilor intr-o noapte prezenta, s-ar regasi mai trist si mai infricosat, decat in grozavia transeelor. Orasele – o lume a resemnarii. Aici cu totii s-au resemnat: cei mai multi frizand cunoasterea si pocind prima silaba, iar ultimii – cati au mai ramas – vor fi simple expresii fotografice. Avem o lume reconstruita periferic in structura fiecarui crepuscul si sabotata de o intimitate de latrina. Garile – porti parasite a caror deschidere nu duce nicaieri. Odinioara, soldatul plecase dintr-una, iar apoi trecuse prin altele fara a se opri. Dar imaginea lor de fata morgana marca implacabil orice existenta. Au trait anii ’30. Anii ’40. Chipiuri, palarii ridicate, politeturi, forfota pestrita si chibzuita cuprinsa parca de o mana nevazuta. Totul a ramas ascuns in ranita soldatului. In final de ev, sunt prabusiri descarnate de incubi decazuti. Strazile – labirinturi pustii cu capcane nestiute. O respirare gatuita de astm, iluzii disperate in lipsa gandurilor fugare. Si aceasta ceata ocrotitoare care ne ascunde unii de altii, pentru a nu ne rani mai mult privindu-ne chipurile. Si ce rani adanci, strazile! Durerea lor se surpa pe caldaram intr-o adiere de vals nemaiauzit. Casele – gauri negre ale unui paradis pierdut. Pe un perete, un fragment de bal mascat infulecat pe nesimtite de infricosatoare dantuiri urlate. Si in poarta cu glasvand oxidat de revarsari repetate ale cerului, se dezlantuie o miscare transpirata si neagra. Ferestrele ranjesc cu blandetea sonatelor scrijelite pe geamuri sparte si adulmeca noaptea ca pe o scapare. Cimitirul – orasul pierdut, cu respirare fireasca. Tacerea lui este o metafora sugerata oricarei priviri. Aleile umbrite sunt un dans neterminat decorat cu strazi desfundate. Orasul pierdut se afla in ranita soldatului, iar chipurile defunctilor sunt un jurnal de front neterminat.