Orase romanesti (II)

Oamenii sunt cei care nu se mai vad si cei pe care nu vrem sa-i mai vedem. Cei care nu se mai vad aveau un dram de nebunie neterminata, iar cei care se doresc vazuti nu au nimic de aratat.

Orase pierdute in ceata. In fiecare anotimp al vietii, aceeasi decadenta ireversibila peste sperantele noastre. Ele au capatat premonitia unei prabusiri continue, intr-un cadru prea usor de descifrat. Pentru ca este prea simplist si prea vulgar. Peste strazi horcaie muribund timpul oprit din cursul sau ciclic, iar zvircolirile sale sunt usoare respirari printre tresaririle arborilor. Dar nu se poate decodifica durerea lui in limbajul uzual de cartier. Sufletul oraselor invaluit in ceata este ratacit prin periferii blazate. Dramele acestora nu pot misca nimic, nici macar timpul inrobit al clepsidrei. Goliciunea vulgara si simplitatea ignoranta a oraselor noastre sunt suficient de impietrite pentru a invoca adieri ale gandurilor. Totul este invaluit intr-o spulberare cu final necunoscut pe care nici razboaiele nu o pot scrie. Orasul disparut in ranita soldatului se regaseste numai in pustietatea strazilor si prin intunecimea caselor. Vechiului oras ii lipsesc oamenii care-l traiau in viscerele lor dureroase. Ultimele lui spasme s-au spulberat odata cu lista disparutilor din acea toamna de prim razboi! Dezintegrarea inceputa atunci continua in sufletele noastre ca un “gal murind” sub zidurile Mediolanumului. Pe cand bucuria altora la vederea strazilor cleioase este un extaz trait prin ochiul de sticla. Cu acei ani ai primului razboi “in subconstientul si imaginatia noastra patrunsesera, spaimoase, niste lucruri interzise si tainuite, gesturi, chipuri, privelisti, senzatii si instincte, minciuni si infidelitati, presimtiri negre si nelinisti se invalmaseau haotic in noi. Nefericirea pusese stapanire pe noi toti”. (Meliusz Jozsef, Orase pierdute in ceata) Peste tot se “rasculase gunoiul satelor”, pe cand in orasul transilvan “numai vise urate, groaza, tipete si teama. Strazile inecate in murdarie din pricina delasarii maturatorilor de strada carora nu le mai pasa de obligatiile lor…” in timp ce, “acolo, in marginea monarhiei, locuiau romani, flamanzind, rosi de mizerie, in unele sate traind intr-o inapoiere aproape ca pe vremea dacilor…”. La oras, “teama se inversase, mutandu-se de jos, din subsolurile societatii, la etaj”, caci “ce-i drept, slugile se aplecau si-acuma, se ploconeau in fata domnilor, (…) dar in deradere, cu ura necrutatoare (…)” (ibidem).