Ordinul jartierei/ de Florin Iaru

Eram ultimul reprezentant

al camerelor locuite
(și cel mai întîrziat)
În urmă, paharul gol mă va descrie
cum nu se poate mai bine…
Femeia care a rîs gîdilată…
Pendula care a fost consultată…
I.M.S.-ul înecat în zăpadă și pe care am scris
un cuvînt mic…
Cîinele care n-a vrut să-nțeleagă
cum se poate trăi în case pe timp de iarnă…
Brusc am început să vorbesc cîinelui
să-i spun îngrozitoarea
a camerelor locuite
cu ferestre nisipoase
cu bibliotecă încinsă la roșu.

Brusc a început cîinele să mă înțeleagă
și coada lui grea a dirijat o clipă timpul.
Brusc ne-am declarat de acord
cu zăpada care înnebunise
în cădere liberă.

– Dă-mi un foc – a adăugat tîrfa – și
hai în parc să facem ceva pe zăpadă!
Apoi și-a suflecat tot piciorul
pînă la jartiera bătrînă
pe care mai putrezea în patru litere
obositul Hony.
– Dă-mi un foc a spus și hai în parc.
Lumea nu merită decît un sfîrșit
în negru pe alb.

Ea își făcea meseria.
Eu nu i-am spus nu.
Eu am dus coasa ei, umbreluță tăioasă pe umăr
fără să mai tai
Cîinele ne-a urmat scoțînd strigăte de uimire.
(Poate că ei îi plăcea să facă asta.
Poate că de aceea suna ceva ruginit
pre brațul coapsei dumisale)
Poate așa umbrele lumii rămăseseră rare.
Dar spune și tu, iubito,
cine-ar fi gîndit ceva rău,
nu zău,
cine-ar fi gîndit ceva rău
pe o asemenea ninsoare? Din volumul Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Aer cu diamante, Editura Litera 1982