Orfelinatul din Caietul de planuri/ de Daniel Nicolescu

Galleria AnnArt înaintează cu pași mari, dar puțini. Descumpănitor de puțini, dacă e să luăm în seamă ambitusul de ei aspirații, admirabilul ei sistem de promovare, locația etc. În cele șase luni de existență, a adus pe simeze doar trei expoziții, fiecare în parte câte un eveniment (Sorin Ilfoveanu, EBienale la Peretele Alb, Mircea Roman). Rațiunea acestei dospiri lente ne este explicată de curatoarea Gabriela Massaci, în pragul celui de-al patrulea eveniment pus la cale de Galerie și intitulat “Caiet de planuri”.

“Acesta este miezul frumos rostuit în carton și culoare al unui caiet de planuri care a ajuns ferfeniță după șase luni de răsfoieli, adnotări, schițe și însemnări, bife, sublinieri, semne cu roșu și pagini îndoite. Un jurnal al primelor șase luni ale galeriei AnnArt, timp in care am avut trei expoziții și ne-am întâlnit cu un număr mare de artiști. O bucurie profesională, nu lipsită de dileme și decizii greu de luat, dar iată-ne în pragul lui 2012 cu un angajament față de nouă artiști cu care galeria dorește să lucreze în următorul orizont de timp. Am urmat așadar misiunea declarată în mai – aceea de a promova și vinde artiști consacrați și emergenți, rezervându-ne luxul unui criteriu simplu: să ne placă. Să ne placă lucrările acestor artiști în sensul multiplu în care cu toții știm sau învățăm să privim arta: să simțim emoție și derută, îndemn să cădem pe gânduri, să ne animăm în fața unei revelații intens-personale și să ne desfătăm în preajma frumosului și adevărului tangibil. Să simțim totodată că, pentru oricare lucrare, cumpărând-o, am facut și o investiție inteligentă, în valoarea ce nu doar rezistă în timp ci și – suntem convinși – își adaugă sens și valoare. Îi admirăm și îi susținem fără rezervă pe Sorin Ilfoveanu, Paul Neagu, Ștefan Câlția, Dorin Crețu, Vladimir Șetran, Francisc Chiuariu, Laura Covaci, Mircea Roman și Constantin Rusu (în ordinea intrării în Caiet).”

Cum fiecare artist va beneficia de o seară de prezentare separată, oferindu-ne, prin urmare răgazul să zăbovim asupra sa, și cum aceste rânduri sunt adunate înainte de vernisaj (7 decembrie a.c.), vom face o prezentare a singurului proiect, din cele nouă, pe care îl cunoaștem în avanpremieră.

E vorba despre “Orfelinat, o istorie a singurătății colective“, al Laurei Covaci, din care artista a extras câteva “pagini” reprezentative pentru Annart. Foarte exigentă cu prezențele ei expoziționale în România (până acum a pendulat între Belgia, SUA și Franța), artista apare cu o selecție provocatoare, devastator-neliniștitoare din ultimele sale născociri, din care va lipsi însă, din câte am priceput, dimensiunea instalație (de o importanță notabilă în arhitectura proiectului). E vorba despre o suită de reprezentări ale unor păpuși-copil, prin intermediul fotografiei digitale, picturii și graficii de șevalet.

Personajele…

Sunt niște păpuși tipice pentru perioada 1970-1980, care puteau fi lesne găsite în magazinele socialiste de jucării. Erau, îndeobște, MADE IN CHINA, și aveau expresii înțepenite, mai degrabă sumbre. În decenii de folosire, au suferit, încearcă să spună Laura Covaci, un transfer de suflet din partea copiilor care s-au jucat cu ele.

Mijloacele plastice

Picturile și grafica. Proiectul constă în dezgroparea semnelor, rănilor, tatuajelor afective de pe pielea păpușilor, care dau seamă de ceea ce au văzut, simțit și suferit copiii (mânuitorii lor), în timpul așa-zisei Epoci de Aur. Treptat, se produce o deplasare a trăirilor copilărești (dar, vai, nu întotdeauna infantile) asupra materialului plastic, o umanizare a fantoșelor, care, într-un anume sens, contrabalansează dezumanizarea provocată de regimul comunist. L.C. încearcă să restituie aceste urme, să le recompună traiectoria originală, să o facă sensibilă, să pună în evidență destinul acestor păpuși mutante. Este, dacă vreți, un demers de arheologie subiectivă, o scormonire în străfundurile inocenței batjocorite a copiilor. În același timp, ne aflăm în fața unui demers proiectiv, orientat spre vizualizarea existenței lor viitoare, în calitate de mutanți, în calitate de ființe posibile.

Instalațiile. Păpușile, de această dată oferite ca obiecte, ca moaște, sunt puse în sicrie, în relicvarii sub formă de cuburi de plexiglas (sau tuburi vitrate), exhibându-și toate rănile, toate vânătăile, toate traumatismele. Prin efect de contrast, ele sunt înconjurate de elemente de peisaj idilic, apăsat artificial, ilustrând gustul epocii și sloganurile propagandei – flori de plastic, pești de sticlă, fluturi de sârmă și carton ieftin etc.

În sfârșit, Imaginile digitale propun imaginea unor păpuși ca document al devenirii: fotografia subliniază etapele metamorfozei: păpușă/ transferuri suferite de paiață/ starea de mutant.

Proiectul a debutat prin căutarea unor vestigii(păpușile ca atare), a continuat prin fotografii clasice ale obiectelor păpuși, s-a dezvoltat prin imagini mânuite digital și s-a distilat în picturi sau desen. Începând din acest moment, cele trei registre s-au întrețesut și au început să funcționeze pe principiul vaselor comunicante. Oferta plastică, în versiunea de simeze, își propunea, inițial, să ilustreze toate aceste trei niveluri de experiență și de limbaj plastic, încercând să demonstreze, dincolo de “finitul” fiecărui obiect artistic în parte, felul în care, azi, pictura se poate nutri din instalație devenind virtuală prin intermediul fotografiei digitale.