Orgoliile mizere/ de Stelian Țurlea

Mi-am făcut un obicei din a nu interveni în disputele publice culturale, atâta timp cât concep și răspund de acest ziar în care, de doisprezece ani, oricine, indiferent de opiniile politice, a putut scrie, în limitele decenței, și în care sute de oameni de cultură de toate orientările au fost intervievați. De foarte multe ori am semnalat, sub o formă sau alta, aberațiile la care se ajunge uneori în viața culturală, din partizanat politic, din motive absolut personale, din orgolii înainte de orice. Acum apare încă una, de-a dreptul revoltătoare.

Îndată după schimbările de la conducerea Institutului Cultural Român au început câteva campanii de denigrare a unor oameni de cultură care au culminat cu cea îndreptată împotriva lui Mircea Cărtărtescu. S-a întâmplat și cu alții la fel – Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Andrei Pleșu, Mircea Mihăieș, Andrei Cornea, între cei notorii. Dar ce se petrece cu Mircea Cărtărescu mi se pare că întrece orice limită. E acuzat că și-a sporit faima doar pentru că “regimul Băsescu” ar fi băgat bani în el, că a fost tradus preferențial în străinătate, că tirajele acestor traduceri au fost confidențiale, prin urmare banii publici ar fi fost irosiți, că ar fi profitat de burse oferite una după alta tot pe bani publici și multe alte gogomănii, cum este aceea că ar fi (sau ar fi fost) agent al unor servicii secrete. Chiar nu pot înțelege cum oameni de cultură sunt capabili să susțină asemenea stupizenii – pentru că între cei care o fac se găsesc chiar oameni de cultură și nu numai ziariști năimiți, cum sunt din ce în ce mai mulți în presa de azi, mai ales în audiovizual, spre imensa mea dezamăgire, după o viață trăită în acest domeniu (și într-o altă atmosferă, cu alte principii). Mi-a fost dat să aud nu numai atacuri nepermise, infame, grobiene, ilogice, dar și de o murdărie fără seamăn. Din fericire, o parte a breslei scriitoricești a răbufnit și a sărit în apărarea scriitorului, victimă a “hingherilor culturali”, cum se exprima Vladimir Tismăneanu. Sunt convins că în spatele multora dintre atacuri se află motive politice și neputința de a-l fi oprit pe romancier din a susține, întotdeauna cu argumente și cu exprimări memorabile, prin urmare convingătoare, un președinte pe care atacatorii de acum îl detestă. Nu despre acestea vreau să vorbesc, nici de micimea celui care îl atacă pe cel aparent mai lipsit de puteri atunci când nu reușește să ajungă la cel mai mare.Vreau să vorbesc despre cei, din păcate destui, care, simțind un moment favorabil, nu-și mai pot ține în frâu, cum au făcut-o ani la rând, invidiile, ranchiuna, în cele din urmă ura pentru talentul lui Cărtărescu, succesul, drumul său admirabil. Despre asta e vorba când se traduc cărți. Niciunul dintre cei care se plânge și se revendică chipurile victimă a neapariției pe alte meridiane nu are nici pe departe succesul lui Cărtărescu chiar în plan intern. Adevărul acesta este uitat, acoperit cu magma de pizmă și de ocări. Niciunul dintre aceia nu poate accepta că oamenii de cultură, ca oricare alții, nu sunt egali între ei, nu vor fi niciodată, și cineva va fi întotdeauna mai talentat, mai citit, mai tradus, mai premiat, mai aproape de elogiile lumii, oricât venin s-ar vărsa asupra lui. Am discutat despre asta nu o dată, la acordarea premiilor breslei.

Acum, însă, reacțiile lor ar fi lesne catalogate de un psihiatru drept patologice. Orbirea pasiunii politice aruncă, din nefericire, lumea literară într-o mlaștină în care vom suferi cu toții. Știu că nedumerirea mea va fi privită cel puțin cu îngăduință, că revolta mea va fi catalogată ca partizană, că apelul meu la coerență cade în gol, că vor exista atacuri mediocre din partea mediocrilor, dar nu mă pot împiedica, prima oară după decembrie 1989, să gândesc că așa se vor fi petrecut lucrurile la începutul anilor ’50. E de neînțeles cum am ajuns aici din orgolii personale. La fel de bine știu că nimeni dintre acuzatori nu va recunoaște vreodată motivele ascunse și vor continua să spună că ieșirea lor la rampă este spre binele cetății. Știm de mult că l’enfer c’est les autres…