Originea lumii/ de Jorge Edwards

Într-o zi, Felipe Díaz, un intelectual chilian, strălucit, educat, angajat politic, dar și trăirist, afemeiat și mare băutor, este găsit mort în apartamentul său din Paris de către doctorul Patricio Illanes. Acesta, un tip sever, mai în vârstă, are un mariaj fericit cu Silvia, mult mai tânără decât el, și amândoi sunt prieteni apropiați ai lui Felipe.

Pornind de la acest episod și de la o vagă suspiciune, care ia proporții în mintea bătrânului medic, se țese emoționanta poveste a unei iubiri ascunse și a unei gelozii incontrolabile, care vor duce la un demers detectivistic: bătrânul investighează atât viața lui Felipe, cât și pe cea a Silviei, dar și cotloanele neumblate ale sinelui, care adăpostesc o pasiune defulată. Patricio ajunge pe un teritoriu imprevizibil și alunecos unde rațiunea, care îl stăpânise mereu, pare că se pierde pentru totdeauna. Finalul este unul surprinzător atât pentru el, cât și pentru cititor, prins în labirintul fantasmelor sale.

Jorge Edwards este unul dintre cei mai mari scriitori de expresie spaniolă ai zilelor noastre. A primit Premiul Național de Literatură (1994) și Premiul Cervantes (1999), cea mai înaltă distincție pentru literatură din lumea hispanică.

În operele cu caracter autobiografic ale lui Stendhal, în scrierile așa-zis “intime”, există un personaj care apare în repetate rânduri, un prieten pe care naratorul îl observă mereu plin de curiozitate, distrându-se cu ciudățeniile lui, cu sclipirile lui de geniu și în primul rând cu isprăvile lui erotice, personaj despre care spune, cu insistență și în pasaje foarte îndepărate unele de altele, ceea ce denotă aproape o obsesie, că are următorul obicei: simte nevoia să facă amor cu altă femeie în fiecare noapte. Odată ce a posedat o femeie, corpul ei devine pentru personajul cu pricina la fel de indiferent ca al unui bărbat. Așa spune domnul Stendhal într-o pagină pe care nu mi-o amintesc cu exactitate, pentru că citez din memorie. Acum, eu, în calitate de stendhalian cu state vechi (ajunsesem pe vremuri, pe când eram un tânăr de patruzeci și ceva de ani, să susțin, într-un articol incomprehensibil și pretențios, publicat în revista Aurora, teza extravagantă că autorul Mănăstirii din Parma era un precursor al marxismului), am bănuit mereu că acest personaj, care apare în mijlocul diverselor texte, în capitolele despre Paris, despre Rue de Grenelle, despre Faubourg Saint-Germain sau în Henri Brullard, în episoadele londoneze din Recuerdos de egotismo, în paginile de jurnal și în scrisori, acest personaj deci este Stendhal însuși, care se portretizează astfel pe sine, cu un amestec de narcisism și de disimulare, cu această ambiguitate înșelătoare, camuflantă, într-o oarecare măsură automăgulitoare, care este de fapt inerentă oricărui autoportret literar, și bănuiesc de asemenea că întruparea acestui personaj, cel puțin pentru mine și în interiorul micii mele lumi, este cine altcineva decât Felipe Díaz. Bănuiam asta de mult, iar acum, după întâmplările din ultimele săptămâni, bănuielile mele tind să se confirme. I-am și spus-o, de altminteri, la un moment dat, într-o situație de inegalitate de whisky contra limonadă, iar el a profitat ca să dezgroape o poveste cu fuste pe care nu i-o știam. Știam destule, desigur, dar câteodată aveam impresia paranoică că mă înșela în privința adevărului, prefăcându-se că îmi spune tot, că nu era în stare să-mi ascundă nimic, așa încât ceea ce îmi ascundea devenea cu atât mai ascuns. Paranoia? Cine știe? Oricum, atunci când i-am spus despre strămoșul lui stendhalian, mi-a povestit despre o fată din Montparnasse, Mélanie Sylvestre, o femeie frumoasă, originară din estul francez, robustă, cu pielea groasă și măslinie, un pic vicioasă, prietenă cu Giacometti și cu alți artiști în anii ei cei mai frumoși și care se culcase într-o noapte cu un aristocrat cunoscut, proprietar, pare-se, a unei mici podgorii lângă Dijon, viță care se găsea exact în zona ilustră și bogată în vinuri de soi din Burgundia. Cu intuiția ei de libertină, Mélanie și-a dat seama repede că marchizul de nu știu ce, producătorul de vinuri, aparținea speciei descrise de Stendhal și astfel ea își câștigase existența, în urma acestei interesante descoperiri, găsindu-i acestuia femei, nu de meserie, ci simple amatoare, pentru distracțiile lui nocturne. Felipe mi-a povestit, cu mâna la gură, pentru că îi plăceau falsele mistere (ah, ticălosul!), că și el făcuse amor cu faimoasa Mélanie și că avusese ocazia să guste din câteva sticle pântecoase, din Burgundia ale lui Monsieur le Marquis.

– De câte ori? l-am întrebat, în stilul duhovnicilor inchizitori și transpirați din adolescența noastră, iar el a răspuns, dând din umeri:

– Două nopți. Două nopți la mare distanță una de alta. Așa încât teoria ta cu o singură noapte unică, sau cu un singur coit nu ține, cel puțin în cazul meu.

Îmi povestise istoria asta cu mult timp în urmă și, în timp ce-l așteptam duminică dimineața pe terasa de lângă Dom, printr-o asociere de idei firească, îmi revenise în minte. Felipe a ajuns târziu, spre amiază, pus la punct, cu o cămașă bleumarin și sacou de in crem, una din acele combinații tipice pentru sud-americani, care învăță să se îmbrace cu inteligență și cochetărie de mici, lucru destul de rar printre intelectualii de stânga care ajungeau la Paris cu limba scoasă, alergând după faimă internațională (la începutul anilor ’60) sau persecutați de dictatorul de rigoare sau ambele. Era un pic palid, proaspăt ras curând și parfumat, avea o privirea rece, absentă și cu teanc gros de ziare sub braț: Libération, Le Figaro, International Herald Tribune, El País, Le Monde din seara trecută și cred că încă unul.

– De-acum, a zis, cu un aer de resemnare ce prevestea confesiuni solemne, aer care m-a obligat, din cauza patetismului, a ingenuității sale, să-mi înghit râsul, o să mă dedic ascultării studiilor pentru pian ale lui Rahmaninov, care îmi plac, am ajuns la concluzia asta, foarte mult, chiar și când nu corespund gustului consacrat printre licențiații în filozofie…

– Ți-a mers rău, deci, cu filozoafele?

A făcut un gest în aer, vrând să spună, ca Hamlet prietenului său, că existau lucruri pe lumea asta și pe cealaltă pe care filozofia mea, că tot vorbeam de filozofie, nu putea să le înțeleagă.

– O să mă dedic lecturii epistolelor lui Seneca, relecturii lui Marcel Proust și a lui Dostoievski; o să arunc o privire și pe opera lui Pérez Galdós…

– Pérez Galdós!

– L-am avut dintotdeauna în veceu. Și o să urmăresc presa zilnică, a adăugat, oftând, oarecum mai calm și mai puțin absent decât la început.

– Deci cum a reacționat ea? mi-am permis să întreb.

– Ea?

Și s-a dovedit că ea, filozoafa, avusese, după cum spunea Felipe, o reacție neașteptată, stranie, extrem de stranie, a accentuat, care l-a umplut de perplexitate, de îngrijorare, de cea mai autentică teamă. Îi spusese în jur de ora 12, deci de curând, după ce se sculase și intrase în bucătăria lui și după ce preparase, cu puținul care se găsea acolo, făcându-și drum cu inteligență prin dezordine, prin cea mai nemaivăzută dezordine, fără să întrebe unde sunt cafetiera, cănile, zaharnița etc. (detaliu care i se păruse de o subtilitate notabilă și tocmai de asta îngrijorătoare, o subtilitate de persoană care îi știa casa de o viață și care știa, cu înțelepciune de gheișă, să-i satisfacă și cele mai mici capricii), un mic dejun copios, cu bucățele perfecte de pâine prăjită, unse cu un rest de unt și apoi cu o picătură de marmeladă de mandarine de care uitase că există în dulap, după toată acea pregătire abilă și meticuloasă, îi spusese următoarele:

– Nu-ți face griji, dar absolut deloc. Pentru noaptea asta sau pentru orice altă noapte trecută sau viitoare. Stai liniștit. Dacă deja ai ales sticla, pentru că se pare că ai ales-o, nu ai nici un motiv să mă alungi. Eu o să mă bag în sticlă dacă nu te deranjează, și cu asta, basta. Pentru că cu tine, chiar și dacă facem amor o dată pe an sau niciodată, mă simt de o mie de ori mai mulțumită, mai fericită, decât cu profesorul elvețian, care vrea să facem asta în fiecare noapte și în fiecare dimineață, și care după ce o facem, se bagă cu capul în calculator, în hârțoagele lui, în fișe și în dicționare și nu-l mai scoate toată ziua, înțelegi? Mă uit la fața ta frumoasă, dar lovită, devastată, la obrajii tăi brăzdați, de parcă ți-ai fi petrecut ultimii douăzeci de ani într-un ring de box, la ridurile din colțul ochilor și la ochișorii tăi care râd și care se uită la mine și mă străpung și mă fac să simt fluturi în stomac și sunt fericită. Nu am nevoie de nimic altceva! Îți jur pe mama și pe tata, pe Platon și pe Aristotel! O să mă bag în sticla ta și în timp ce tu te îneci cu whisky, eu am să mă încolăcesc liniștită, am să mă fac ghem, ca un vierme într-o sticlă de mezcal din țara mea, și am să scriu romane, și eseuri, și piese de teatru…

– Așa mi-a zis, a exclamat Felipe, bătându-se cu mâna de frunte. Mexicano-japoneza specialistă în Leibniz, în teoria monadelor! Îți dai seama, Patito? Și apoi, imediat, convinsă, sigură că se află în cea mai bună dintre lumile posibile, și-a ridicat brațele în sus, a scos un da! de bucurie, victorios, asemănător cu cel al sinucigașilor kamikaze când se urcă în avioanele de pe urmă, și cu un singur salt mi s-a așezat în poală și m-a îmbrățișat cu brațele ei slabe, dar bine formate și cu mușchi de oțel, aproape să mă sufoce, aproape să mă lase fără suflu. Ce brațe, ce îmbrățișare, ce sperietură! M-am trezit îmblânzit de filozoafă, care nici măcar nu-și dăduse osteneala să-mi ceară voie, și prima mea reacție a fost de respingere hotărâtă, chiar de furie, dar ea, așa cum ți-am spus, are un miros natural absolut unic pe acest pământ trădător și o piele de o frumusețe irezistibilă, o piele andaluză cu o vagă tentă asiatică, iar țâțișoarele ei sunt, îți jur, cele mai perfecte pe care le-am văzut în ultimii douăzeci de ani, în ultimii treizeci… Țâțișoare ca niște merișoare, a început să declame, ca apucat, într-un fel de delir…

– Nu te mai potolești, Felipe Díaz, am zis eu, gândindu-mă cu ciudă, cu o enervare pe care nu puteam s-o controlez, la alți sâni incomparabili sau care fuseseră așa până de curând și pe care el, cu siguranță, îi atinsese și îi mușcase.

– Asta așa e, a fost de acord, uitându-se în jos, cu un aer vinovat. Nu mă potolesc!

Din volumul în pregătire la Editura ART. Traducere din limba spaniolă de Luminița Marcu