Oriunde mă duc, numai de mine dau. Vise într-un act/ de Valentin Nicolau

OM FĂRĂ OM

(ORIUNDE MĂ DUC, NUMAI DE MINE DAU)

Piesă într-un act

Acțiunea se petrece în lumea largă,

marele spital unde se tranzacționează viața de zi cu zi,

unde conștiința n-o mai tulbură niciun înger.

Scena 1

La apele lacului accesul se face prin cinci locuri amenajate, ca un fel de ștranduri, înșirate unul după altul la mică distanță. Cea mai mare parte a malurilor e mai tot timpul acoperită de aburul ce se ridică din lac. În aceste „pridvoare” stau oameni fără număr, cei mai mulți zac pe priciuri sărăcăcioase, aproape nemișcați, privind fix oglinda netedă a apei. Locului i se spune „Casa milei”. Cu toții sunt bolnavi care trăiesc cu speranța că un miracol îi va salva. Printre ei sunt oameni-praștie, oameni în catapulte, paralitici în cărucioare cocoțate pe planuri înclinate, gata oricând să se prăvale în lac, schilozi purtați pe umeri de namile de bărbați încordați, pregătiți mereu să o rupă la fugă spre apă în orice clipă, suferinzi închiși în colivii suspendate deasupra lacului, gata să cadă în momentul în care apele se vor tulbura, trupuri scheletice și galbene de boală înghesuite în vagonete pe șine ce se sfârșesc în apa lacului etc. Din difuzoare gâjâite se aud din când în când frânturi de muzică, sfaturi medicale și reclame. BOLNAVUL și VRACIUL vorbesc pe podețul ce traversează firul de apă ce se varsă în lac. În apropiere stau și-i privesc SLĂBĂNOGUL, FAȚĂ-DE-CÂINE și NĂPĂSTUITUL.

BOLNAVUL: Doftore, mor! Ai milă și fă-mi ceva să-mi recapăt puterile. (Arată către bolnavii ce zac pe priciuri.) Nu vreau să ajung ca amărâții ăștia fără nicio șansă. Dă-mi un leac, vindecă-mă! Nu mă lăsa să aștept în zadar o minune!

VRACIUL: Deschide gura și scoate limba!… Gura mare! Mare! Mai mare! Și limba afară! Toată!… Așa! Stai nemișcat. Acum întoarce-te cu fața-n vânt să simți adierea răcoroasă pe limbă. Dacă vântul se schimbă, te întorci și tu după el! Ai înțeles?… Nu vorbi! Stai așa până se-nnoptează, după care te duci acasă, iei pilulele pe care ți le-am dat și te culci. În ruptul capului să nu rămâi aici să te prindă noaptea cu disperații ăștia, că te molipsești de închipuiri! În patul tău o să dormi buștean, iar mâine-dimineață o să te scoli sănătos tun… Nu vocifera! Azi-dimineață nu te-ai sculat sănătos tun nu din vina mea, ci fiindcă nu ai făcut exact cum ți-am spus… Nu mă contrazice! Și vezi că parcă s-a rotit nițel vântul!

NĂPĂSTUITUL: Cum își bate dracul joc de el!

FAȚĂ-DE-CÂINE: Îl jecmănește.

NĂPĂSTUITUL: Uite-l, caraghiosul!

FAȚĂ-DE-CÂINE: Așa-i trebuie, dacă e prost și se dă pe mâna lui!

NĂPĂSTUITUL: Disperarea, fraților, ea vă ia mințile! Sunteți în stare de orice. Vă cheltuiți averile până la ultimul bănuț, ca să întoarceți înapoi un strop de sănătate.

SLĂBĂNOGUL: Vorbești de parcă tu n-ai fi în aceeași oală.

NĂPĂSTUITUL: Eu nu am păcătuit și nu păcătuiesc! N-am păcătuit niciodată!

FAȚĂ-DE-CÂINE: Ce legătură are una cu alta?

SLĂBĂNOGUL: Nimeni nu se poate lăuda că n-are păcate, tot așa cum nimeni nu poate spune că e pe deplin sănătos.

NĂPĂSTUITUL: Uite, bărbați, femei, bătrâni, tineri, copii – la fel de disperați în fața bolii! Suferința îi face egali și îi supune mai repede decât orice.

FAȚĂ-DE-CÂINE: Și asta e bine?

SLĂBĂNOGUL: Copiii nu știu să facă diferența între bine și rău.

NĂPĂSTUITUL: Ați da și ce n-aveți, ca să vă doară mai puțin, să suferiți mai puțin.

SLĂBĂNOGUL: Că parcă tu n-ai da orice!

NĂPĂSTUITUL: Eu nu mai am ce să dau. Nu mai am nimic!

FAȚĂ-DE-CÂINE: Prea le-ntorci și le sucești!… Stăm și noi aici și așteptăm minunea, asta e! Câtă vreme există minuni, avem o șansă.

SLĂBĂNOGUL: Ca să fiu sincer, parcă m-am cam săturat de așteptare.

FAȚĂ–DE-CÂINE: Eu sunt sătul de foame!

NĂPĂSTUITUL: Boală e din belșug, satură-te! Aici avem de toate. E darnic Ăl de Sus! Ne-a dat sănătate până la sfârșitul vieții!

FAȚĂ-DE-CÂINE: Să știi!

SLĂBĂNOGUL: Nu mai vorbiți cu păcat, că azi e sărbătoare!

FAȚĂ-DE-CÂINE: Eu n-am zis nimic.

NĂPĂSTUITUL: Sărbătoare?!… Sărbătoare va fi doar în ziua în care voi muri!

FAȚĂ-DE-CÂINE: Vezi?! El vorbește aiurea!

SLĂBĂNOGUL(către NĂPĂSTUITUL): Așteptarea unei bucurii e o bucurie la fel de mare, așa că e sărbătoare.

FAȚĂ-DE-CÂINE (către NĂPĂSTUITUL): De ce vorbești numai de moarte?

NĂPĂSTUITUL: Unde-i moartea, sunt și eu! Adică vorbesc despre mine. Pricepi?

FAȚĂ-DE-CÂINE: Ce vorbe arunci!

SLĂBĂNOGUL: Ia, liniște!… Nu vi se pare că s-a tulburat aerul?… Aud un șuierat… (Către FAȚĂ-DE-CÂINE.) Tu, că ești mai înalt, se vede ceva?!

FAȚĂ-DE-CÂINE: Ceva-ceva pare să fie, dar nu sunt sigur… Tu știi mai bine cum arată un înger. (Îl ridică pe umeri pe SLĂBĂNOGUL cât să privească o clipă.) Ce vezi?!

SLĂBĂNOGUL: E o umbră, acolo, în zare! E ceva acolo!

NĂPĂSTUITUL: Aud parcă un fâlfâit de aripi…

FAȚĂ-DE-CÂINE îl trântește la loc în patul lui pe SLĂBĂNOGUL.NĂPĂSTUITUL și FAȚĂ-DE-CÂINE o rup la fugă. Se îmbulzesc printre ceilalți bolnavi și, odată ajunși la malul lacului, rămân nemișcați. Fuga celor doi provoacă un val de mișcare în masa bolnavilor, câțiva dintre ei urmându-i în goană, dar numai pentru câteva clipe, căci, neapărând nimic în văzduh, lumea încremenește pe malul apei într-un ultim gest înainte de a se arunca în lac. Singurul care face imediat pași în spate, parcă speriat de apă, este FAȚĂ-DE-CÂINE. Cu toții se uită în stânga și în dreapta, în sus, apoi se întorc, așezându-se înapoi pe priciurile lor, în poziție de așteptare, unde rămân tăcuți și cu privirile în pământ. În acest timp, SLĂBĂNOGUL, întins pe patul său, s-a chinuit să se ridice în capul oaselor ca să vadă mai bine spre lac. Când tulburarea în mulțime a fost maximă, și-a aruncat trupul în țărână, dar picioarele neputincioase i-au rămas prinse în așternuturile murdare ale patului. S-a zbătut din greu să se desprindă, încercând în zadar să se târască pe coate. Picioarele-i oloage au rămas pe pat țintuindu-l locului. În timp ce lumea se întoarce la loc, SLĂBĂNOGUL încearcă să-și urce trupul înapoi pe pat, însă calea îi este blocată de BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL.

BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL: Un bilețel să ți-l tragă, viitorul să ți-l spună?… Viitorul cu noroc, destinul ți-l zice pe loc! (SLĂBĂNOGUL, fără să-l bage în seamă pe bătrân, se străduiește să-l ocolească și să se urce înapoi în patul său.) Nu-ți plac păsările? Papagalii sunt profeții înaripatelor. Dă-i un bănuț și află-ți soarta!

SLĂBĂNOGUL: Dacă-mi spune că o să pot să zbor, îi dau.

BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL: Dacă asta vrei, poate-ți spune. Vrei să zbori în sus și-n jos la fel ca păsările, potrivindu-ți respirația?

SLĂBĂNOGUL: Vreau să zbor la fel ca peștii, mai în adânc, mai la suprafață.

BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL: Hotărăște-te, omule!

SLĂBĂNOGUL: Ca păsările, deasupra apei… (S-a urcat în pat. Dă din mâini.) Ca păsările plutind deasupra apei, aproape atingând-o!

BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL: Atunci să-ți tragă micul proroc înaripat un bilețel. Mie nu-mi dai nimic, îi dai papagalului firimiturile din codrul tău de pâine. Vrei?

SLĂBĂNOGUL: Papagalul e mai răpciugos ca tine! I le dau oricum, dar n-am nevoie de bilețelul tău.

BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL: Pasărea asta e un prezicător cum n-ai văzut! O hrănești, îți spune! (Către papagal.) Hai, înțeleptule, trage un bilețel pentru amărâtul ăsta! (Papagalul extrage cu ciocul un bilețel.) Bravo, vizionarule! (Către SLĂBĂNOGUL.) Ia, omule, și vezi care ți-e soarta!

SLĂBĂNOGUL (citind bilețelul): „Fericiți cei curați cu inima…” Și ce-nseamnă asta?… Să nu păcătuiesc?

BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL: Păcatul și omul sunt făcuți unul pentru altul.

SLĂBĂNOGUL: Adică?

BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL: Nu știu, întreabă papagalul!

Un teatru al cunoașterii interioare

„Mâna asta, cu degetele ăstea cinci, sunt eu sau este ea?”

Nichita Stănescu

Vâltoarea risipei

Civilizația modernă se bazează pe o uriașă mutilare antropologică: îngroșarea omului la nivelul simțurilor. Criză (krisis – „judecată”) este cuvântul rostit cu obstinație astăzi. Înțelesul lui ne pune pe gânduri și ne reamintește că orice criză își are cauza în depărtarea noastră de Dumnezeu. Atunci când omul se simte bine, nu vrea să se schimbe nimic. Viteza cu care trăim e dovada că nu ne este bine. Persistând în eroarea de a considera că viața sa e o proprietate, și nu un dar, a înlocuit puterea dragostei cu dragostea pentru putere. Fiecare dintre noi a devenit limită pentru poftele celuilalt. Corabia ni se scufundă, iar noi ne călcăm în picioare pentru a obține o cabină de lux. „Nimeni nu vede fața altuia, decât spatele lui, adică singurătatea în comun” – pare a fi descrierea cotidianului nostru și nu a iadului. Oamenii care spun astăzi adevăruri nu mai pot fi credibili, pentru că „e nevoie de doi ca să se descopere adevărul: unul ca să-l rostească și celălalt să-l priceapă”. Singuri nu putem nici măcar să ne oferim iertare. Dorim să ne iubim doar pe noi, dar nu vom reuși decât în celălalt. Oricât am vrea, orice am încerca, nu ne suntem suficienți.

Scriu pentru a mă citi cineva.

Experiența ieșirii din turmă

Omul nu caută în el pentru că este răspândit în exterior. Este risipit în cotidian, viețuiește în poveștile altora, nemaiaparținându-și. Trăiește tot mai rar bucuria întâlnirii cu sine, nimic nu-l cheamă înlăuntrul său, totul și toți îndemnându-l în afară. El însuși are senzația că sună a gol și atunci alege gălăgia aglomerației, ajungând un spectator al unei lumi de spectatori. Uită sau nu crede că Dumnezeu l-a făcut cu soluția în sine și-atunci o așteaptă doar din exterior. „Nu mai căutați în afară!” – îi strigă necontenit Creatorul, însă vacarmul e asurzitor și atât de greu este să-ți acorzi ție atenție.

Eu sunt titularul istoriei mele! – îmi spun de fiecare dată când simt cum mă împrăștii aiurea, dincolo de mine. De ce caut soluții acolo unde nu depind de mine?! – mă cert mereu, în special atunci când ispita de a scrie teatru mă întoarce de la gândul de a scrie roman.

Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Nemira