Ortodoxia – între activism și mărturisire/ de Marius Vasileanu

Uimitor, ca și în cazul altor câțiva foști deținuți în închisorile comuniste, Pr. Iustin Pârvu a fost nonagenar, a plecat la Domnul zilele trecute la venerabila vârstă de 94 de ani. Timp suficient pentru a se implica puternic și cu impact în viața Bisericii și a cetății. Cel mai facil este să-l ridici în slăvi ori să-l denigrezi – gesturi care se petrec, deopotrivă, chiar în aceste zile cu Pr. Iustin, simplificând impardonabil și ieftin o viață de om. Adulatorii îl venerează fără rest pentru viața sa duhovnicească, cei care ar vrea să-l desființeze îi reproșează trecutul legionar și implicarea sa frecventă în disputele ultimilor ani cu privire la diversele aspecte ale BOR ori ale impactului credinței creștine cu (post)modernitatea.

Nu vom insista asupra vieții Pr. Iustin Pârvu, care a luat o turnură cu totul autentică după 1989. Înainte de anul căderii (parțiale a) comunismului în România, Pr. Iustin nu era foarte căutat, în niciun caz așa precum s-a petrecut mai ales în ultimul deceniu.

În mod evident, lumea l-a cultivat în primul rând pentru sfat și ajutor duhovnicesc (spiritual). Dincolo de aceasta, Pr. Iustin Pârvu nu rata niciun “scandal”. Ca și în cazul Mitropolitului Bartolomeu Anania, devenise un glas distinct al Cetății, avea, parcă, pasiunea de a rosti cele mai incomode adevăruri – fie despre tare ale clerului și ale Bisericii, fie despre încercările cu care se confruntă creștinismul ortodox.

Dar dacă ÎPS Bartolomeu Anania era un intelectual și avea o mai bună racordare la informațiile vehiculate în media sau din alte surse, Pr. Iustin Pârvu s-a lăsat prea adesea pe mâna unor personaje mai mult decât dubioase care-l frecventau asiduu, pentru a trâmbița mai apoi sentințele bătrânului retras în munți la Mănăstirea Petru Vodă. Această formă de parazitare la care sunt supuse adesea marile personalități au gestionat-o cu sincope ierarhii direct răspunzători, comunitatea monastică și cei apropiați Pr. Iustin Pârvu. Din păcate, cei care-l frecventau pentru a se împăuna apoi cu spusele Pr. Iustin duceau și au dus lipsă de un elementar simț al smereniei și, mai grav, de inteligență (duhovnicească).

Numindu-l în mod exagerat “duhovnicul neamului” – ceea ce presupune o diminuare a unor personalități monastice de cel puțin egală anvergură, precum Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Teofil Părăian și, mai ales, Pr. Ilie Cleopa –, chibiții deveniți activiști ai Pr. Iustin Pârvu i-au făcut multe necazuri.

Să ne înțelegem, este o evidență: orice uriaș duhovnic este nonconformist, are adesea conflicte cu ierarhia Bisericii – fapt constatat în întreaga istorie a creștinismului. Nu despre acest tip de discurs este vorba, un altoi între mărturisire și discursul profetic. Ci despre momentele în care mărturisirea devine aflare în treabă și despre una din bolile cele mai răspândite ale unei religii vii: activismul. Care este limita între activism și mărturisire – iată o întrebare la care vor răspunde doar cei care au această putere duhovnicească.

Cert este că în probleme deosebit de sensibile precum pașapoartele care conțin cipuri, cardurile de sănătate, acceptarea vaccinurilor etc. Pr. Iustin Pârvu se pronunța cu asprime împotrivă, declanșând adevărate mișcări ale talibanilor ortodocși, pe când Pr. Arsenie Papacioc ori Pr. Teofil Părăianu erau mult mai ponderați. Și, poate, mai bine informați. Dar priza la realitățile zilei a generat nu o dată vii polemici în rândurile clerului creștin și înfierbântate ecouri între oamenii simpli pe parcursul a 2000 de ani de creștinism.

Diferența constă astăzi în puterea de mediatizare, preponderent prin noile forme de comunicare prilejuite de apariția internetului. Paradoxal, toate aceste noi mijloace de comunicare funcționează pe bază de cipuri – ceea ce-i plasează pe talibani în ridicol. Dar trebuie și ei să existe, să se afirme prin ceva…

Apoi, activism ortodox era din abundență și în interbelicul românesc, nu are rost să ne facem că nu vedem. Ceea ce a generat extremisme, anomalii, imense probleme întregii societăți românești. Singura mișcare autentică în care mărturia creștină s-a păstrat în limitele smereniei a fost cea pornită la Mănăstirea Antim de Sandu Tudor (Pr. Daniil) împreună cu prietenii și apropiații săi. Cum spuneam în articolul precedent, aceasta nu înseamnă nicidecum vreo ruptură, acei oameni colaborau, comunicau indiferent de taberele cărora le-au aparținut. Din păcate, comunismul a adus o dramatică radicalizare, fapt dovedit inclusiv prin radicalii ortodocși (din fericire, minoritari astăzi în România) care și l-au luat în ultimii ani drept stindard pe Pr. Iustin Pârvu.

“O zi de pomenire a martirilor morți în închisorile comuniste ar putea deveni pentru toată lumea creștină o zi de reflecție la răul produs de comunism omenirii, Bisericii, fiecărui om în parte. Și apoi, pentru morții știuți și neștiuți din închisorile noastre, o rugăciune ar fi o candelă aprinsă la capetele celor care au avut sau nu au avut un mormânt. În închisorile comuniste mulți martiri s-au comportat ca primii creștini, dând probă de jertfă pentru Hristos”, spunea Pr. Iustin Pârvu într-o convorbire cu poetul Adrian Alui Gheorghe. Precum Corneliu Coposu sau Constantin Ticu Dumitrescu, Pr. Iustin Pârvu a devenit un simbol al martirilor din închisorile comuniste – mulți dintre aceștia închiși pentru credința creștină. Iată un rol pe care cu greu i-l va lua altcineva, de unde și prietenia specială care l-a legat de un alt astfel de simbol, Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa.

Un om care a stat nu mai puțin de 16 ani în închisorile comuniste nu poate fi judecat astăzi de unii ca noi, injectați din abundență doar cu ceea ce este politic corect. Viitorul va reașeza lucrurile pe un făgaș firesc. Deocamdată acest mare duhovnic ar trebui omagiat așa cum se cuvine, prin rugăciune și credință în înțelepciunea lui Hristos.