Otrava memoriei/ de Lucian Vasilescu

Ticăloșia doborârii avionului de linie malaezian a deschis în mintea mea sertare pe care le credeam ferecate pe veci, sertare cu amintiri reprimate, sertare unde m-am străduit să îndes tot felul de vechi necurățenii (auzite, citite sau trăite). Se vede treaba că, de fapt, nu uităm nimic, că tot ce am văzut, auzit, citit, trăit nu pleacă de la noi, că e suficient un eveniment de mare impact pentru ca golemul amintirilor să se trezească din adormire.

Iată întâmplarea care mi-a revenit în minte: în clasele primare a sosit la școală o directivă prin care toți elevii erau obligați să cumpere o culegere de povestiri cu și despre glorioasele fapte de arme ale glorioasei Armate Roșii. Când au sosit cărțile, ele ne-au fost înmânate ceremonios și am fost somați să le citim, pentru că urma să fim ascultați din ele.

Am citit, ce era să facem și, într-adevăr, am fost și ascultați. Mie mi-a picat următoarea poveste: un brav soldat sovietic, luptând cu eroism pentru eliberarea patriei sale, după ce a făcut nenumărate fapte de vitejie, a căzut, rănit de moarte, într-o pădure de mesteceni. S-a chircit la tulpina unui copac și, privind cerul pe care se plimbau agale norii Maicii sale, Rusia, își aștepta, cu sufletul împăcat, sfârșitul. Când a simțit că i se apropie ceasul, soldatul sovietic a vrut să-și răsucească o ultimă mahoarcă. Tutun avea, dar nu avea hârtie. Într-un buzunar al vestonului spart de gloanțele inamicului a găsit o cărțulie și a dat să rupă o foaie, să-și răsucească țigara. Dar cărțulia era una de poezii care preaslăveau și preamăreau poporul sovietic comunist și pe iluștrii săi conducători. Cum să rupi o foaie dintr-o asemenea carte? Cu privirea împăienjenită de apropierea sfârșitului, soldatul sovietic a renunțat la tabacioc și și-a dat duhul fericit, murmurând versurile înălțătoare din cărticica cu poezii.

O ticăloșie, iată, a deșteptat o amintire ticăloasă. Se vede treaba că Răul nu moare niciodată. Răul se transformă.