Pactul Briand-Kellogg

La 27 august 1928 s-a semnat la Paris, de catre 14 state, “pactul renuntarii generale la razboi”, cunoscut si sub numele de pactul Briand-Kellogg, dupa numele principalilor sai artizani – ministrul de externe francez Briand si secretarul de stat american Kellogg.

A doua jumatate a anilor ’20 a fost marcata, intre altele, de afirmarea crescanda a credintei opiniei publice internationale in posibilitatea unei paci durabile. Ideea de a introduce in sistemul de securitate colectiva pe care-l reprezenta Societatea Natiunilor cele doua mari puteri – SUA si URSS, incepea sa prinda contur. Totodata, realizand imposibilitatea aplicarii directe a politicii sale de apropiere franco-germana, Aristide Briand s-a orientat catre securitatea colectiva. Dupa o conversatie avuta cu J.T. Shotwell, profesor la Universitatea Columbia si director in cadrul Fundatiei Carnegie pentru Pacea Internationala, Briand a adresat un mesaj poporului american, cu prilejul aniversarii unui deceniu de la intrarea SUA in razboi, prin care sugera un angajament reciproc al celor doua tari de a renunta la razboi ca instrument al politicii. Ulterior, ministrul de externe francez a inaintat o propunere mai detaliata omologului sau american Kellogg. Raspunsul Washingtonului sosi la finele lui decembrie, sub forma unei contra-propuneri – aceea de semnare a unui pact de renuntare la razboi de catre toate natiunile. Pentru semnarea acestui pact, Franta a pus 4 conditii, care au fost acceptate de catre SUA, Anglia, Italia si Japonia.

Pactul Briand-Kellogg continea un preambul si doua articole principale. Primul articol stipula ca “Inaltele Parti contractante declara solemn in numele popoarelor respective ca ele condamna recursul la razboi pentru reglementarea diferendelor internationale si renunta la el ca instrument de politica nationala in relatiile lor reciproce”. Iar cel de al doilea articol preciza ca “Inaltele Parti contractante recunosc ca reglementarea tuturor diferendelor sau conflictelor, de orice natura sau origine ar putea fi ele, care pot surveni intre ele, nu va trebui niciodata cautata decat prin mijloace pasnice”.

La pactul Briand-Kellogg au aderat 57 de state (majoritatea celor existente in acel moment), dintre care 48 erau membre ale Societatii Natiunilor. Intre statele nemembre ale Societatii Natiunilor care au aderat la pact se remarca cu precadere Uniunea Sovietica. Desi initial a condamnat pactul, dupa ce statele vecine (Polonia, Romania, Letonia, Estonia, Turcia, Lituania) au semnat un protocol analog independent propus de ea, valabil pentru Rasaritul Europei, URSS a aderat la tratatul general.

Primit cu mare entuziasm, pactul a marcat apogeul miscarii pacifiste si a tendintei catre “pactomanie” ce a caracterizat diplomatia anilor ’20. In acel moment, elitele politice nutreau inca iluzia conform careia consolidarea securitatii era direct proportionala cu numarul tratatelor incheiate de principalii protagonisti ai relatiilor internationale.