Parabolele lui Iisus/ de Stelian Țurlea

După ce cartea despre îngeri a lui Andrei Pleșu, publicată tot de Humanitas, s-a vândut “în draci” (după expresia lui Radu Paraschivescu, amintită la lansarea volumului despre care vom vorbi mai departe), este posibil ca aceeași soartă să aibă și cartea de acum, “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste“*). Revista “România literară” a ales-o deja “cartea anului” (prilej cu care Mihai Zamfir declara: “Unele dintre cele mai cunoscute parabole evanghelice apar aici, autorul se ferește însă constant de traducerea parabolelor. Libertatea absolută de spirit cu care un mare intelectual citește Biblia mi se pare extraordinară. Volumul nu are nimic din solemnitatea manualului de doctrină.”). La Târgul de carte Gaudeamus a fost cea mai vândută. Este probabil cartea cea mai importantă a lui Andrei Pleșu. A fost scrisă la comandă, după spusele autorului, căruia i-au trebuit însă cinci ani s-o încheie, după “hărțuieli sistematice”. E dedicată medicului româno-american care l-a operat – “care mi-a dăruit timpul de a o scrie”.

E un volum oarecum în răspăr, care se adresează colegilor “din intelectualitatea laică”, autorul considerându-se “de o inadecvare teribilă”, un “conservator reacționar”, deloc “în pas cu vremea”. A insistat să scrie această carte pentru că “este mai bine să fii cuplat la actualitatea Bibliei decât la actualitatea jurnalelor de știri, care devin biblia contemporană.”
“În cartea de față, va fi vorba despre poveștile spuse de Isus, în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăției Sale. Sarcina pe care și-o asumă e imposibilă, așadar e pe măsura divinității Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fără să cadă în rețetă și abuz doctrinar, și are de dat nu doar materie de reflecție, ci și motivație de viață, suport existențial”, spune Andrei Pleșu.”Sunt perfect conștient de amplasamentul inconfortabil al întreprinderii mele. Din unghiul specializării teologale pot apărea ca un intrus deopotrivă prezumțios, insuficient «îmbisericit» și, pe alocuri, prea disponibil pentru autori necanonici și spații religioase din afara creștinismului. Pentru cruciații secularizării și, în general, pentru spiritul vremii voi face, dimpotrivă, figură de «reacționar», sensibil, în mod inexplicabil, la texte și idei revolute. Îmi asum, cu scuzele de rigoare, aceste «portrete», dar îmi fac iluzia că încercarea mea își poate găsi un rost și într-o tabără, și în cealaltă. Cred (și sper), de asemenea, că există o sumedenie de cititori cărora lectura textului meu le-ar putea face măcar tot atâta bine cât bine mi-a făcut mie scrierea lui.”

“Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt și pertinent. De la cele ale experienței curente (Ce număr porți la pantofi?), până la cele ale expertizei științifice (Ce este legea gravitației?). Există si întrebări, cele ale primei copilării, care par simple, sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: De ce are mâna cinci degete?, Cine a inventat somnul? Există, în sfârșit, întrebările «mari», întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun «rusești», căci fac substanța multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care e sensul vieții?
Pentru astfel de întrebări, nu poți să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un «ocoliș» transfigurator. E cea mai adecvată soluție. Singura. În loc să spui, savant: «uite cum stau lucrurile!», spui: «hai mai bine să-ți spun o poveste»”.

“Parabolele lui Iisus” are o bibliografie enormă, în latină, greacă, ebraică, franceză, germană, engleză, subsolurile atârnă greu de note ultrasavante. Exclentul capitol introductiv este folositor oricui vrea să înțeleagă necesitatea parabolei ca pildă camuflată. Există aproximativ o sută de parabole, Andrei Pleșu se ocupă de 34 – între ele: lucrătorii nevrednici ai viei, sămânța bună și neghina, grăuntele de muștar, smochinul neroditor, vameșul și fariseul, slugile veghetoare, portarul, furul, sămânța care crește singură, fiul risipitor, judecătorul nedrept și văduva stăruitoare, talanții, drahma pierdută, cele zece fecioare, casa zidită pe stâncă, nunta fiului de împărat, oaia pierdută, oile și caprele, peticul de postav nou la haina veche, vinul nou în burduf vechi, făclia sub obroc ș.a.m.d.

“Cui vorbește Iisus? Am constatat că discursul său nu exclude pe nimeni, că vizează, în final, o «descoperire» globală, fără discriminare, dar că ceea ce nu poate (respectiv nu vrea) să facă e să siluiască libertatea auditorilor săi. E dreptul fiecăruia să rămână «în afară», să adopte o formă sau alta de nereceptivitate, de surzenie programatică, cu toate riscurile pe care un asemenea amplasament le implică.”

O carte unică la noi.

*) Andrei Pleșu – Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas