Paradisul din Valea Plângerii/ de Geo Vasile

După cum se știe, Premiul Nobel pentru literatură 2010 a fost atribuit lui Mario Vargas Llosa, 74 de ani. Iată cum sună motivația Academiei Suedeze față de opera marelui scriitor peruvian: pentru “cartografierea structurilor puterii și a imaginii incisive a rezistenței individului, revoltei, precum și a eșecului acestuia”. Premiul Nobel revine într-o țară extraeuropeană după tripleta Doris Lessing, Le Clézio și Herta Müller (2007-2009). Favoriții pentru acest an erau totuși scriitori de limbă engleză precum Thomas Pynchon, Paul Auster, Joyce Carol Oates, Philip Roth, Don De Lillo și JohnAshbery.

Invitat la un post de radio columbian, Llosa a spus că știrea pe care a primit-o în apartamentul său din New York și pe care la început o luase drept o glumă îl bucură foarte mult și că “implicit e o recunoaștere acordată limbii spaniole” (…) “A fost o surpriză enormă. Uitasem că zilele astea se decernează premiul – a declarat unui canal TV laureatul – chiar am crezut că ar putea fi vorba de o glumă de prost gust, precum cea de care a avut parte Alberto Moravia”.

Cel mai recent roman al lui Vargas Llosa este intitulat “Visul Celtului” și se inspiră din viața unui personaj istoric, Roger David Casement, diplomat britanic și patriot irlandez, prieten cu Joseph Conrad. Casement a fost martor și chiar s-a implicat în lupta împotriva atrocittăților săvârșite față de indigeni în Congo la începutul veacului XX: un documentar-ficțiune despre exploatarea cauciucului în Africa și Amazonia.

Mario Vargas Llosa (n. 1936, Arequipa, Peru) își petrece primii zece ani de viață în Bolivia, fără să-și fi cunoscut tatăl, lucru care, totuși, se va întâmpla odată cu întoarcerea fiului în Peru. După trei ani de școală militară la Lima, se căsătorește la doar 19 ani cu o mătușă, Julia, scandalizându-și familia; divorțează abia în 1964, pentru ca în 1965 să se însoare cu o verișoară, Patricia. Profesor de spaniolă și jurnalist în Franța, își denunță vechile simpatii de tinerețe față de comunism. Călătorește, conferențiază la varii universități americane și europene. Faima sa de romancier depășește granițele Americii Latine, numerosasele traduceri, inclusiv în românește, aducându-i o bogată colecție de premii naționale și internaționale: Principe de Asturias (1986), Miguel de Cervantes (1994), Ovidius (2005).

Autor consacrat încă de la primele sale romane inspirate de experiențe directe de viață sau convingeri ideologice juvenile, Orașul și câinii (1962), Casa verde (1966), Mario Vargas Llosa abordează romanul comic și parodic, ne referim în special la Pantaléon și vizitatoarele (1973) și Mătușa Julia și condeierul (1977), nu înainte de a fi experimentat romanul politic prin Conversație la Catedrală (1971) în care recurge la tehnica salturilor temporale și a montajului cinematografic. Revine în 1981 la narațiunea mitico-politică odată cu Războiul sfârșitului lumii, cronica romanțată a unei răscoale mesianice în Brazilia veacului XIX. În anii următori (1993-2008) bibliografia sa se îmbogățește cu alte câteva romane, cum ar fi: Povestașul, Lituma în Anzi, Sărbătoarea Țapului, Paradisul de după colț, Aventurile fetei răutăcioase, Întâlnire la Londra, meritându-și reputația de unul din cei doi dioscuri ai literaturii sud-americane, alături de Gabriel García Marquez.

Ce anume au în comun Flora Tristan, celebra feministă franceză din vremea lui Ludovic Filip, organizatoarea Uniunii Muncitoare, și Paul Gauguin, născut și el în Franța și având parte de o viață aiuritoare, chinuită de boli și desfătată în cea mai mare parte de peisajele Polineziei (Martinica, Tahiti, Insulele Marchize) înveșnicite în senzualitatea cu precădere feminină a imaginilor sale exotice?

Nimic, suntem gata să spunem. Totul, ne pune la punct Vargas Llosa, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Regale Spaniole, pasionat de istorie, de Franța marilor utopiști și artiști ai veacului XIX, oferindu-ne “El paraiso en la otra esquina”, roman apărut în 2003 și tipărit aproape imediat în limba română, sub titlul Paradisul de după colț (Humanitas, 2004, 394 p.), traducerea din spaniolă, performantă, aparținând Marianei Sipoș.

Totul, începând cu familia: Florita Tristan era bunica maternă a lui Gauguin, fiu al lui Aline, moartă de tânără după o existență tragică. Unde mai punem că Vargas Llosa însuși, peruan fiind, nu putea să neglijeze legăturile celor doi cu patria sa, precum și amprentele acesteia asupra vieții și lucrării lor spirituale. Flora Tristan, fiică ilegitimă a unui înstărit colonel peruan, odată ajunsă la rudele din Arequipa, ia contact cu viața nesperat de opulentă și frivolă a familiei paterne, prilej cu care, revoltată, își descoperă propria vocație de apărătoare a cauzei umiliților și obidiților. Gauguin însuși (1848-1903) își va petrece câțiva ani ai copilăriei la Lima, viitoarea lui artă (mai cu seamă sculptura mică) fiind înrâurită de reprezentările străvechilor zeități peruane.

Ceea ce unește însă cu adevărat acest straniu cuplu, bunică și nepot, ale căror vieți se ating, dar nu se suprapun niciodată, este căutarea utopiei, adică speranța unei societăți și a unei arte dacă nu perfecte, cel puțin perfectibile. Amândoi sunt fascinați de jocul infantil de-a paradisul, nu doar franțuzesc sau peruan, ci universal, de vreme ce Florita îl descoperă în Peru, iar Gauguin, la tropice. Deși n-au ajuns nicicând în Paradis, amândoi au fost convinși că el se află după colț. Așadar, Florita, zisă Andaluza sau Madame-la-Colère, se află într-un turneu, la anul 1844, prin câteva orașe din Franța; ea își face cunoscut programul social-politic, subsumat unei revoluții mondiale cu rădăcini creștine, bazată pe iubire și fraternitate. Ea nu-și menajează auditoriul, scandalizându-i totodată pe puternicii zilei prin radicalismul ei justițiar. Debutase în viață sub semnul umilinței și violului din partea patronului – viitor soț. După patru ani de sclavie matrimonială, Florita are puterea să rupă lanțurile căsniciei, spre a se dedica total cauzei, cu excepția unei fericite relații lesbiene în care a fost atrasă de Olympia, o femeie din înalta societate pariziană. Romanul Floritei capătă accente dickensiene, mai ales când vine vorba de odiseea urmăririi ei de către încă legitimul ei soț, Chazal, nimeni altul decât răpitorul incestuos al fiicei lor Aline, viitoarea mamă a lui Paul. Odiosul personaj sfârșește prin a fi întemnițat pentru tentativă de omor (glonțul rămas în pieptul Floritei o va ucide nu pe loc, ci mult mai târziu), victima devenind o eroină vizitată de celebritățile Parisului (Georges Sand, Eugène Sue, Victor Considérant ș.a.). Istovitorul turneu al autoarei scrierii autobiografice “Peregrinările unei paria” (care l-a încântat pe Vargas Llosa) se apropie de sfârșit și odată cu el și viața mesianicei figuri, Florita, moartă la doar 41 de ani, înmormântată fiind fără vreo ceremonie religioasă.

Nu altfel va fi îngropat Paul Gauguin, zis Koke, în limbajul tinerelor sale ibovnice maori ce-i oferiseră măcar iluzia unui Paradis erotic. Vrând să se lepede de coaja burgheză în care se simțea prizonier, Paul Gauguin, un fost onest agent de bursă, căsătorit, cinci copii, părăsește Parisul spre a ajunge în 1891 în Tahiti. După intense experiențe de viață, amoroase și artistice, revine în Franța; episoadele de la Paris, dar mai ales cele din Bretania tradiționalistă și catolică a debutului (unde era să fie linșat), precum și revenirea în forță a bolii rușinoase (sifilis) îl determină să plece din nou în 1895, de data asta fără întoarcere. Mările Sudului vor fi pentru Paul ultima plajă, cea din urmă speranță și consolare.

La 49 de ani Paul Gauguin arăta ca o epavă a ceea ce fusese: corpul îi era la fel de ruinat ca și mintea. Artistul se pierdea în alcool și diatribe contra bisericii catolice care, chipurile, ar fi exterminat zeii locali Ariori și ar fi impus băștinașilor cenzura și viciile minții unei Europe ireversibil alienante și decăzute. Visul sau obsesia lui de a se stabili în Insulele Marchize, convins că acolo poporul maori nu și-a pierdut identitatea (id est instinctualitatea originară) devine realitate în vara lui 1901, când vaporul pe care-l luase din Papéete ancorează în insula Hiva Oa, meleagul fabulos, locul visat pentru lumina lui și de Olandezul Nebun din Arles. Cu care Paul petrecuse o toamnă de pomină în 1888, chemat să pună bazele unui imposibil falanster al înfrățirii artiștilor. Întâlnirea dintre ascetul depresiv Vincent van Gogh, sinucigaș la 37 de ani, pictorul genial care știa totul despre culori și nimic despre viață, și vitalul, debordantul Gauguin îi prilejuiește lui Vargas Llosa una dintre cele mai emoționante narațiuni despre psihologia artei și a artistului. La 52 de ani, Paul, zis Coke, alunecă și el pe toboganul sinuciderii (lente), absintul, laudanum-ul, arsenicul și alcoolul grăbindu-i dezintegrarea creierului. Ultimul autoportret este cel al involuției artistului ajuns la capătul drumului. Vrăjitorul din Hiva Oa, europeanul care voia să restabilească tradiția întreruptă a culturilor primitive și-a artelor inseparabile de religie, de viața cu nevoile omului de a mânca, de a se veseli, de a face dragoste, acum aproape orb și invalid, pictează chintesența omului maori, dar și căluți roz. O viziune excentrică, sau o religie a sfârșitului presimțit? Ultimele 14 tablouri și 11 desene iau drumul Parisului. Mesajul era unic: abolirea graniței dintre viață și vis, de fapt visul din totdeauna al lui Paul, zis Coke. Pe 9 mai 1903, cadavrul fostului agent de bursă parizian fu dus pe furiș în cimitirul catolic de pe insulă și îngropat doar în prezența unui preot. Murise un artist damnat, certat cu Dumnezeu, dar care visase să găsească Paradisul în această pământeană vale a plângerii.

Vargas Llosa narează la persoana a treia viețile celor doi protagoniști, dar li se adresează, uneori în interiorul aceleeași fraze, cu un tu predictiv, afectuos, complice, colocvial, complementar. Romanul se deapănă aparent cronologic, dar face salturi în trecut și reveniri în prezent, spre a semnifica tot atâtea fracturi de destin și coincidențe între cele două vieți paralele, narate printr-o partitură densă, realistă și totodată de o mare, spectaculară intensitate analitică. Epicul de frescă, presărat cu scene, personaje și figuranți par să reproducă clar-obscurul, ravagiile și coșmarul materialismului dominant, mână-n mână cu marea sete de evadare în aventură, artă, activism social, tipice romanului de secol XIX. Printr-o alternanță de capitole echitabil dispuse, se deapănă istoriile a două vieți, a două personalități (atestate de dicționare și larousse-uri) care, grație dicțiunii inconfundabile a naratorului Vargas Llosa, capătă învestitura de personaje de roman, cu atât mai credibile, deci.