Paradoxul iubirii/ de Pascal Bruckner

A alege ceea ce ne place, a iubi pe oricine avem chef: pentru a ajunge la aceste libertăți se pare că a fost nevoie o lungă revoluție a sentimentelor, care a început în secolul al optsprezecelea. Dar aceste drepturi greu câștigate au și ele un preț. Cum poate dragostea, care e bazată pe crearea unei legături, să se asocieze cu libertatea, care separă în mod fundamental lucrurile? Aceasta este marea dilemă a cuplurilor contemporane, care venerează în egală măsură pasiunea și independența.

Noul eseu al lui Pascal Bruckner, vorbește – trecând prin metamorfozele căsătoriei și ale erotismului – despre rezistența sentimentelor în fața tuturor obstacolelor. Nu am găsit deocamdată leacul pentru suferința iubirii, n-am făcut decât să multiplicăm paradoxurile din jurul acestui sentiment. Există progrese în viața bărbaților și a femeilor de azi, dar nu există niciun fel progres în dragoste: iată o veste cu adevărtat bună la început de mileniu.

Mântuirea prin orgasm Împotriva meschinăriei burgheze și a pudibonderiei romantice, care idealizează femeia și o dezerotizează, apare o dublă ripostă: cea a pasiunii unice sau cea a veselelor aventuri. Pe de o parte, Engels prezice în 1884 (în cartea sa, Originile familiei, ale pro­prietății private și ale Statului) triumful unei monogamii feri­cite, favorizate de revoluția proletară care va înlătura aservirea femeii și ceea ce ține de ea, adulterul și prostituția. Pe de altă parte, anarhistul francez Émile Armand apără, înainte de 1914, ideea unei “camaraderii amoroase”, debarasate de ipocrizie și de gelozie și întemeiată pe pluralismul sexual.
Apare atunci speranța de a se proceda la o nouă educație a umanității, care să îmbine igiena, juisanța și înclinația, în scopul de a smulge trupurile din dubla tutelă a Bisericii și a Capitalului, de a le sustrage predicilor fățarnice ale preotu­lui, ritmului de muncă dictat de patron, tiraniei ceasului. Și în cazul acesta e vorba de a deplasa “frontiera dintre posibil și imposibil” (Mona Ozouf) și de a restabili nuditatea în can­doarea sa adamică. Sexualitatea era o bestie care trebuia pusă în lanțuri, după părerea primilor creștini; de acum înainte este un animal fabulos, care trebuie eliberat. La baza acestei aspirații, care se propagă de la anumite erezii religioase până la mișcările feministe și socialiste, există certitudinea unei bunătăți a dorinței, singura capabilă de a smulge societatea din urâțenia ei.
Acest militantism al reconstrucției prometeene va atinge apogeul odată cu Freud, desigur, care a revelat temelia carnală a civilizațiilor noastre, odată cu Herbert Marcuse, plecat să-și răspândească învățătura în SUA, dar, mai ales, odată cu Wilhem Reich, medic disident în raport cu psihanaliza și cu partidul comunist german, mort în Statele Unite în 1957. Refuzând să facă diferența între revoluția socială și revoluția personală, susținând că “viața sexuală nu este o afacere privată”, Reich, victimă a nazismului și a stalinismului, va căuta, întreaga-i viață, să găsească cel mai bun mijloc de a scăpa “servilei structuri umane”.

Numai deplina aptitudine către plăcere îi va reconcilia pe oameni cu ei în­șiși și le va permite să izgonească din mentalul lor infantilele derivative care sunt pornografia, romanul polițist, povestirile de groază și, mai ales, supunerea față de șef, toate legate de teamă, adică de frustrare. “Civilizația mașinistă autoritară”, misticismul religios, represiunea burgheză creează în jurul fiecărui individ o “carapace emoțională” care ucide bucuria de a trăi și chircește ființa umană. De vreme ce slăbirea tensiunilor prin convulsia erotică este formula însăși a tot ce este viu (până și aurorele boreale nu sunt nimic altceva decât niște orgasme cosmice), doar ea va pune capăt “supunerii oarbe față de Führer”, va duce la dispariția treptată a posesivității, a cancerului, a dictaturii, a violenței.

Revoluția sexuală bine înțeleasă nu este o ameliorare a tulburărilor genitalității: ea reprezintă o ruptură istorică, ne face să trecem, în termeni marxiști, din preistorie în istorie. Odată cu Wilem Reich, ne aflăm într-un utilitarism biologic fondat pe o metafizică a mântuirii: ca și grația la calviniști, orgasmul este poarta îngustă a răscumpărării. Puterea de lichidare pe care el o implică constituie panaceul care – se crede – ne va păzi de toate epidemiile politice sau fizice: “Fericirea sexuală a popula­ției este cea mai bună garanție a securității sociale a tuturor”. De vreme ce trupul nostru este singura noastră patrie, solidară, ca și la greci, cu cosmosul și cu mișcările climaterice, partida fundamentală se joacă în pântecele bărbaților și al femeilor. De noi depinde să facem din el o grădină a tuturor desfătărilor sau un infern al refulărilor: căci bioenergia care ne străbate în timpul spasmelor este chiar cea care însuflețește materia vie și mișcarea stelelor (W. Reich, exilat la sfârșitul vieții sale în America, unde a fost persecutat de FBI, va construi niște mașini ciudate prin care să capteze radiațiile “orgonice”, prin­tre care un sparge-nori care va reuși să aducă ploaia în deșert). În funcție de faptul că veți avea sau nu orgasm, pământul va bascula în armonie sau în discordie: deja Fourier făcea o analogie între copulația umană și cea a planetelor și vedea în Calea Lactee un imens depozit de sămânță luminoasă. Dacă oamenii ar face cu și mai mult zel dragoste, ei ar da naștere unei mulțimi de galaxii care ar lumina planeta a giorno și ar rezolva foarte ieftin problema iluminării. Sade însuși va compara juisanța cu o irupție vulcanică și apatia libertinului cu blocurile de lavă răcită după explozie.

În anii ’60, care i-au redescoperit pe acești autori (care au fost și inspirația anumitor secte milenariste), sexul va deveni demonstra­tiv, încărcat fiind de un statut mesianic: prin el vorbește, în mod nedeslușit, nici mai mult, nici mai puțin decât enigma umană. Turbulențele Erosului nu pot fi reduse la un șuvoi de impudoare, așa cum au susținut niște spirite ipocrite, ci ele corespund unei “revolte a sufletului”, așa cum nota deja marele istoric Denis de Rougemont în 1961. Paradisul urma să fie recreat cu înseși instru­mentele căderii, urmând să fie astfel fabricați o nouă Evă, un nou Adam. Strămoșii noștri au bâiguit ceea ce noi enunțăm acum în mod limpede; cei mai buni dintre ei au fost niște precursori, noi intrăm acum în Împărăție, în starea majoră a umanității. Părțile ru­șinoase ale omului devin părțile sale glorioase, dar și părțile sale războinice. Erecția este o insurecție, trupul stăpânit de Eros răstoarnă dictatele ordinii stabilite, dorința este profund morală. Nu se mai simte nevoia de a recurge la vechiul concept freudian de sublimare, instinctele sunt în ele însele sublime și cuprind integralitatea condiției umane. De vreme ce răul era de origine pulsională, omul urma să devină bun făcând dragoste. Coitul este rebeliune împotriva societății și totodată împlinire a naturii umane. Această pretenție a profeților eliberării de a interveni în sursa însăși a sensibilității explică exaltarea și totodată tonul lor belicos.

Epoca a întărit bănuiala, deja trezită de filosofia Lumini­lor, că iubirea nu-i decât o mască a dorinței, o minciună, inventa­tă de oameni pentru a-și ascunde pofta. “Iubirea nu mai există, spusese Robert Musil, rămân doar sexualitatea și camaraderia.” Deleuze și Guattari vorbeau și ei despre “josnica dorință de a fi iubit”. Așezat pe banca acuzaților, sentimentul va fi achitat de dorință, cu condiția de a renunța la preeminența sa și de a se mulțumi cu un mic rol în noul scenariu care se scria. Trebuia deci ca antica formulă “Te iubesc” să fie înlocuită prin singura formulă autentică: “Te vreau”. Este un elogiu al omului gol, redat lui însuși, binelui său celui mai prețios: corpul, singu­ra realitate a unui materialism bine înțeles. De vreme ce refularea provoacă nevroze și patologii, desfrâul nu va fi niciodată îndeajuns de desfrânat. Nici un exces al copiilor lui Mai 68 nu putea fi atât de urât ca hidoasele restricții exercitate de părinții lor. De unde și toleranța din toți acești ani față de toate formele de atracție, inclusiv incestul și pedofilia, și de unde și certitudinea că și copiii au dreptul la o sexualitate, fie și cu adulții. Irenismul discursului pueril acoperea practici care erau mai puțin puerile. Din una și aceeași mișcare iubirea era smulsă prizonieratului domestic, iar familia și educația erau remodelate. Oricine considera că vechile obiceiuri aveau farmec era acuzat de trădare. Nicio îndoială nu era îngăduită: epoca găsise soluția suferințelor sentimentale și, în mod accesoriu, sufe­rințelor sociale.

Anii ’60-’70 au fost o revoluție sentențioasă, asemenea romane­lor libertine din secolul al XVIII-lea: diversele erotici, dife­ritele perversiuni au fost transformate în idei revoluționare, îndreptate împotriva ordinii stabilite. Este prea mult ignorată ambi­ția cvasireligioasă a acestei perioade care a vrut să arunce în desuetudine comedia jalnică a sentimentului așa cum apare ea de la Racine și până la Proust, și să inițieze o aventură fără de seamăn. Malraux vorbea, în legătură cu Comuna din Paris și cu Mai 68, despre un “idilism turbat”, despre o voință de a-i reconcilia pe oameni între ei, fie și cu prețul vio­lenței. S-a ajuns, e drept, după aceste zile, la “totul politic” și la obiceiul nostim, încă în vigoare și astăzi, de a face să treacă distincția de dreapta/stânga prin dormitor, poziția misionarului și prostituata fiind de dreapta, iar sodomia și amorul în grupă de stânga! Credință capitală a acestei perioade, ce era convinsă de superioritatea ei: nu există tragedie, nu există decât rele construcții sociale (constructivis­mul ideologic este însăși evanghelia gândirii occidentale, perceptibil astăzi în teoria genurilor). Anii ’60-’70 înseamnă cultul angelismului lui Eros, magnific, în mod obligatoriu magnific de îndată ce nu mai este sufocat de cenzură, de preoți, de comisarii politici și de burghezie, și mai înseamnă elogiul “economiei libidinale” (Jean-François Lyotard), al “mașinilor dezirante” (Deleuze, Guattari), în care fiecare își caută adevărul. Răsturnare fundamentală: din suspectă, juisanța devine obligatorie, oricine i se sustrage este bănuit că-i grav bolnav. Un nou terorism al orgasmului înlocuiește vechile interdicții. Pentru antici, Eros era un zeu: pentru mo­derni este cel care face zei din noi.

Cu un bemol totuși: o lectură netendențioasă a marchizului de Sade, în sfârșit publicat in extenso în anii aceștia, ar fi putut tempera lectura fanaticilor noștri: acest aristocrat decăzut, des­frânat recidivist care, de la Vechiul Regim la Imperiu, va fi petrecut douăzeci și șapte de ani din viața sa în închisoare, a ară­tat fără încetare, de-a lungul romanelor sale, dorința emancipată înclinând irezistibil către arbitrar, brutalitate, crima de masă. Adevăratul scandal pe care-l reprezintă Sade, acest mare fanion negru pus peste drapelul secolului Luminilor, nu-i lubricitatea sa furioasă, ci pesimismul său, felul său pieziș de a confirma ceea ce religia a spus mereu, și anume că sexul, departe de a fi neutru, duce de-a dreptul la cruzime. “Nu există bărbat care să nu vrea să fie despot când are sexul în erecție”, spune un personaj din Filosofia în budoar. Numai el va fi înțeles așa cum trebuie acel “Să te dedai fără nicio limită voluptății”: să te dedai voluptății până la nimi­cirea celuilalt. Împreună cu Sade, în Europa, sexul a devenit legis­lator, asociind licența erotică și anarhia politică, dar în cazul său e vorba de o legislație pusă în serviciul celor puternici pen­tru a-i zdrobi pe cei slabi și a dispune de ei până la exterminare. În întregime pradă euforiei sale, întreaga epocă, cu excepția unui Bataille și a unui Blanchot, nu va fi produs decât lecturi saint-sulpiciennes ale divinului marchiz, promovat la rangul de delicat manipulator de sintagme baroce sau precursor prețios al frumoșilor cu păr lung care se împerecheau în fumul țigărilor cu marihuana și în vibrațiile muzicii amețitoare. Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Trei, colecția “Acum pentru viitor”. Traducere de: Irina Mavrodin