Paraliteraria/ de Stelian Țurlea

Ruxandra Cesereanu, Maya Rotaru, Daniela Gifu, Maria Cogălniceanu, Gheorghe Bodea, Constantin Ciopraga, Mircea Zaciu, Ion Pop, Rodica Grigore și alte persoanlități remarcabile au publicat studii sau jurnale în această colecție de prestigiu a Editurii Limes. Pe multe dintre ele le-am prezentat de-a lungul timpului la diferite rubrici ale “Ziarului de duminică”. Revenim de astă dată cu un alt titlu aparținând unui scriitor de renume.

Augustin Buzura – Canonul periferiei. Ediție îngrijită de Angela Martin.

Volumul cuprinde, în ordine cronologică, editorialele publicate de Augustin Buzura în revista “Cultura”, între anii 2005 și 2008. Sunt, cum spune autorul în Argument, un fel de jurnal al acestor ani. În același Argument, Buzura mai afirmă: “Mă doare teribil ce văd și ce simt. Spun ce cred că trebuie spus neapărat. Din perspectiva experienței și a vârstei, mi se pare că fiecare articol este un S.O.S. închis într-o sticlă ce urmează să fie încredințată mării.” Iată și un fragment din articolul care dă titlul volumului, publicat în revista “Cultura” la 30 noiembrie 2008.

“De câteva decenii practic o meserie pe care mulți o ignoră și pe care alții, în acest sezon al impostorilor și veleitarilor, o folosesc drept trambulină pentru diverse ascensiuni politice și sociale. Sunt scriitor. Am și alte calificări și diplome, dar mie asta îmi place să cred că sunt. De la o anumită vârstă și după o asemenea experiență literară, nu mai ai nevoie de recunoașteri, de aplauze, de sfaturi ori de cine știe ce locuri în clasamentele celor ce, în realitate, nici n-ar exista fără ele. Adică în ierarhiile criticilor de “«casă mică» – cum ar spune Pessoa. Ierarhii mereu schimbătoare într-o viață literară tribalizată ca a noastră și într-un spatiu în care toate sunt supervizate de politică. Așa a fost pe vremea Răposatului și așa a rămas. Mai ales acum, când meseria de valet, de măciucar a devenit foarte rentabilă. Dar, cel ce înțelege obligațiile profesiei, știe că înfruntarea ultimă, decisivă, nu are loc în văzul lumii, cu precădere pe micile ecrane, ci se petrece fără zgomot, dar cu furie și disperare, în fața hârtiei albe. Abia după aceea sau poate nici atunci nu vei ști cu adevarat dacă existi sau nu. Montaigne observa pe bună dreptate că: «Nu pentru a le lua altora ochii trebuie să ne jucăm rolul pe acest pământ, ci pentru noi înșine, acolo, înăuntru, unde nu pătrund alți ochi decât ai noștri.»Tocmai pentru că, de atâta timp, hârtia este martorul cel mai fidel al înfrângerilor și al căutărilor disperate, m-am obișnuit să nu arunc nimic, nici încercările mele ratate și nici cărțile unor autori care nu merită încă o lectură. Uneori, când caut spații pentru hârtiile și cărțile vechi încercând să le fac loc celor necercetate încă, descopăr însemnări demult uitate, de o candoare care mă înduioșează. Pe lânga replici, descrieri de atmosferă sau scurte caracterizari ale unor personaje viitoare, adesea îmi notam și ziua în care făceam însemnarea. Iată, de exemplu, ce scrisesem în 3 februarie 1989: «Azi a fost răsturnat Strossner, din Paraguay, cel mai vechi dictator din lume care domnește tocmai din 1954! Un ziar sustine că, până la sfârșitul acestui mileniu, nu va mai exista niciun dictator. Mi-e greu să cred, dar, oricum, previziunea este încurajatoare. Pentru mine, în orice caz, va fi cam târziu, ceea ce nu înseamnă că asemenea vești nu mă vor bucura. Mă întreb însă cum vom reacționa după, când vom fi obligați să ne vedem așa cum suntem cu adevărat. Cum va fi întâlnirea cu noi înșine? Parcă mi-e frică de acel moment, căci o dată cu dictatorii îmbătrânesc toate. Dictatura înseamnă o lume împietrită, o lume în afara timpului, o agonie prohodită cu marșuri și ode. O ruină a spiritului. Iar pe ruine, înaintea ierbii chiar, apar și își fac de cap șobolanii. » Adică periferia, veleitarii și impostorii, aș preciza astăzi. Căci întotdeauna ei se arată primii. În vreme ce combatanții își vindecă ranile sau, obosiți, respiră dureros aerul victoriei, periferia își impune obiceiurile ei. Nimeni nu mai are timp pentru cei ce au luptat, dimpotrivă… «Morții cu morții, iar viii la lopată ! » era lozinca torționarilor de la primul Canal Dunăre-Marea Neagră. Privind în urmă, observăm că aproape toți dictatorii au debutat prin a interzice cărți. Nici ai noștri nu au făcut excepție. Sub Gheorghiu-Dej, cărțile se ardeau, la propriu, iar focul trebuia văzut de cât mai mulți; sub Ceaușescu, cărțile se scoteau din biblioteci pe căi mai discrete, dar se recurgea tot la eficiența focului. Existau și autori mai norocoși care ajungeau la acele celebre «fonduri speciale», însă foarte puțini. Tot astfel și după Revoluție, periferia și-a impus punctul de vedere.”