Paranoia reformelor grabite si impuse autoritar

De la inceput e necesara o precizare. Care este natura crizei cu care ne confruntam ? Am ajuns sa ne imbatam cu ideea confortabila ca ne confruntam cu o criza economica mondiala. Fiind indusa de criza mondiala, “lumea buna” internationala va iesi din criza economica si ne va trage si pe noi. Anul acesta sau anul viitor va trece criza economica asa cum trece si gripa si totul va fi bine. Asa e? Putem privi asa: criza noastra economica a fost doar indusa de o criza economica globala, dar amplificata de organismul nostru foarte slabit. Dar putem privi si altfel: economia noastra era pe pragul crizei sale structurale; criza mondiala doar a declansat-o si amplificat-o.

Criza noastra este in primul rand o criza economica sau o criza complexa economica-politica-sociala? Poate, in primul rand, o criza politica. In ultimii ani ne-am angajat intr-un proces evident orientat spre o dictatura birocratico-prezidentiala care induce cu o rapiditate uimitoare dezorganizare in intreaga viata social-economica. Economia noastra a iesit slabita si structural dezorganizata dintr-o tranzitie guvernata de un lung sir de masuri strategice despre a caror erori ne dam seama prea tarziu. Si criza politico-economica a avut un efect distructiv asupra starii societatii: saracire, alienare, neincredere in institutiile statului, in justitie si chiar in moralitate; o degradare a stocului profesional si educativ. Sa rezum. Sistemul politic a guvernat o tranzitie economic paguboasa si acum ii anuleaza sansele de relansare economico-sociala. Uimitor este ca multi dintre noi inca nu realizam ca ne aflam deja in dictatura. Desigur, o dictatura de un alt tip, dar nu mai putin paguboasa.

Cum iesim din criza?

E important sa intelegem natura si cauzele crizei, dar mai important este sa ne intrebam cum iesim din criza, ce strategii ar trebui sa adoptam. Strategia ar trebui sa cuprinda un pachet de masuri imediate si masuri pe termen mediu si lung.

Reintoarcerea la democratie. Masuri urgente: trebuie eliminati factorii care blocheaza o relansare sanatoasa si sustenabila. Am in vedere trei masuri urgente. Guvernarea actuala este confuza si incapabila sa dezvolte o conceptie coerenta. Mai mult, ea promoveaza masuri care induc dezagregare economica si sociala. Guvernarea este blocata de conflicte politice si ambitii bazate mai mult pe interese decat pe competenta responsabila. Oricum am privi lucrurile, demiterea Guvernului este prima masura. Si ce sens ar avea? Noul guvern va fi un BOC 5. Chiar in aceasta situatie masura este necesara. A doua masura, care este cheia iesirii din criza: revenirea presedintelui la atributiile fixate prin litera si spiritul Constitutiei. Cand am mers anul trecut la vot, cred ca multi dintre noi nu au inteles sensul promisiunii facute: “De ce va este frica nu scapati”. Imi pare rau sa constat ca aceasta este singura promisiune care s-a indeplinit. In fine, a treia masura, care decurge din primele doua, este stoparea reformei continue spre dictatura. Asistam deja la o schimbare a institutiei reprezentative pentru orice democratie: Parlamentul. Parlamentul, am crezut, este compus din cei pe care i-am votat. Dar profilul Parlamentului s-a schimbat. Unii au fost alesi prin vot, altii sunt “recuperati” prin santaj si coruptie. Cred ca inca nu realizam ca suntem deja in dictatura. Dupa 20 de ani de la Revolutie ar trebui sa ne angajam intr-o noua tranzitie: o tranzitie spre democratie.

Reversul spre democratizare este o conditie fara de care orice discutie ar deveni inutila. Dupa aceasta, trebuie sa renuntam la erorile strategice in care ne infundam. Doar cateva exemple.

Restrangerea cheltuielilor publice. Exista o obsesie pe care, ca orice eroare strategica, o vom plati: cheia iesirii din criza este “restrangerea” cheltuielilor publice. Asemenea optiune este invocata cu scopul reechilibrarii bugetare considerata a fi absolut necesara pentru relansare. Echilibrarea bugetului este importanta. Dar, daca ea nu este insotita de masuri active de relansare, nu va face decat sa conserve subdezvoltarea care risca sa devina cronica. Vom avea, eventual, desi nici aceasta nu e probabil, un buget echilibrat, dar cu o economie si o societate distruse. Mai grav insa, politica restrangerii bugetare va sustine iluzia ca pe aceasta cale se va asigura relansarea, ceea ce este absolut fals.

O veste proasta. Pentru functionarea societatii, statul este o institutie esentiala care, inevitabil, consuma resurse colectate de la populatie. Ca sa-si realizeze functia, are nevoie de bani publici. Daca este subfinantat, statul nu-si va indeplini misiunea si societatea va merge mai prost. Este statul roman suprafinantat si ar trebui sa-si reduca finantarea pentru ca lucrurile sa mearga mai bine ? Sau subfinantat ? Metoda cea mai simpla si mai sigura pentru a gasi un raspuns la aceasta intrebare este sa ne comparam cu ce se intampla in celelalte tari din UE. Daca luam in considerare un indicator fundamental – bugetul ca procent din PIB – Romania este ultima sau penultima tara europeana. Comparativ cu ceilalti, statul roman este cronic subfinantat in raport cu resursele economice de care dispunem. Concluzia: nu avem un spatiu de miscare. Reducand bugetul, ne asteptam la efecte globale posibil dezastroase. Bugetul se va afla sub o dubla presiune: o functionare mai buna si mai multi bani si achitarea datoriilor. Ne astetam deci la o crestere inevitabila a impozitarii, probabil haotica ca toate masurile care se iau in ultimul timp. Reconsiderarea sistemului de impozitare este dificila, dar inevitabila. Este clar ca sistemul de impoziare, in orice forma a sa, va trebui sa fie accentuat mai progresiv. Imi este teaama ca Guvernul actual va intelege prin “cresterea bazei de impozitare” cresterea impozitarii segmentului sarac si mediu al populatiei. Deci o crestere a caracterului regresiv global al sistemului de impozitare. Sistemul actual de impozitare a impins bugetul in dificultate, dar este responsabil de stimularea consumului “ostentativ”, sever demoralizator intr-o tara saraca si angajata intr-un proces previzibil de saracire.

Si ce face Guvernul ? Pune in central politicii sale anticriza reducerea salariatilor bugetari “la plesneala”.

Problema reala: cresterea controlului asupra utilizarii banilor publici. Cel mai grav nu este ca se cheltuiesc prea multi bani, ci se cheltuiesc prost putinii bani de care statul dispune. Sunt mai multe cai de scurgere risipitoare a banilor publici.

Prima cale este transferul banului public in buzunare particulare. Nu detinem nici date aproximative asupra amploarei acestei scurgeri a banilor publici. Capitalismul a fost acuzat ca este un mecanism de exploatare directa a majoritatii populatiei. Tranzitia celor 20 de ani a inventat un nou mecanism urias de exploatare: statul. Statul ar trebui sa serveasca eficient colectivitatea. In mare parte, el a devenit insa un mecanism de exploatare indirecta a populatiei, prin impozite si taxe care apoi, impreuna cu “bogatiile” acumulate, bine sau prost, in bogatiile private ale privilegiatilor. Efectul secundar este o demoralizare generalizata care, la randul ei, blocheaza vointa colectiva de a sustine orice program de relansare.

A doua cale de scurgere ineficienta a banului public este organizarea institutionala a adminsitratiei publice care, la randul ei, toaca irational resursele publice. Sunt zone publice aflate intr-un deficit sever de personal si zone/ institutii crescute canceros care nu numai ca sporesc artificial numarul de salariati publici, dar si utilizeaza ineficient resursele bugetare. Trebuie sa luam in considerare si efectele secundare distructive: birocratizarea excesiva care impiedica munca eficienta a altora si complica viata noastra a tuturora. Crearea de institutii fara o logica organica trebuie stopata, dar nu prin desfiintare grabita, ci prin promovarea unui sistem institutional mai rational si mai eficient.

A treia cale este ineficienta utilizarii banului public. Sunt multe cheltuieli publice care, initial, pareau a fi fost necesare, dar care, apoi, nu sunt evaluate si nu stim cat de eficiente au fost utilizate. Este necesara promovarea unei culturi a eficientei sistemului public. Ar trebui sa ne intrebam de ce imaginea publica este ca, in Romania, ne confruntam cu suprareglementare si o imensa birocratizare care blocheaza eficienta. Chiar principii de organizare bune sunt aplicate birocratic si contraproductiv.

Paranoia reformelor grabite si impuse autoritar. Guvernarea actuala este confuza si incapabila sa dezvolte o conceptie coerenta. Mai mult, ea promoveaza masuri care induc dezagregare economica si sociala. Guvernarea este blocata de conflicte politice si ambitii bazate mai mult pe interese decat pe competenta responsabila.

Criza cu care Romania se confrunta impune o discutie mai extinsa. Cateva opinii cu privire la aceasta problema. (…)

Nu exista sistem public care sa nu fi fost obiectul unor reforme succesive. Cu greu insa putem gasi exemple foarte bune de reforma. O discutie in sine asupra patologiei reformelor cred ca este vitala in acest moment. Ar trebui sa ne intrebam de unde vine obsesia de a lovi in tot ceea ce speram sa mearga bine. Iau ca exemplu invatamantul. Nu vreau sa spun ca el ar merge bine. Dar nu merita chiar sa fie distrus. Invatamantul este sursa principala a viitorului. Daca vrem sa oferim viitorului cea mai importanta resursa aceasta o reprezinta generatii bine educate. Suntem tot mai multi care ne intrebam daca ce se intampla in invatamant se datoreaza incompetentei sau vocatiei malefice distructive a unui grup care se tot invarte in jurul puterii. Unele masuri luate in ultimii ani sunt pasi decisivi spre caderea invatamantului romanesc. Asumarea asa numitului model “Bolognia” a fost primul pas. De la inceputul adoptarii acestui model cu statut juridic neclar la nivel european s-au formulat continuu critici si reserve fundamentale. Unele masuri recomandate au fost adoptate, dar cu prudenta si neincredere. In prezent el este tot mai violent criticat. Romania a fost prima si singura tara europeana care a introdus-o in lege. Ar trebui sa ne punem mai multe intrebari, inclusive cine a facut un lobby turbat pentru acceptarea lui, si de ce. Structura rigida a sistemului universitar de 3-2-3 a reprezentat un pas esential de degradarea calitatii sale. Sistemul universitar redusa la 3 ani a devenit confuz si ineficient. El nu poate oferi nici o cultura fundamentala in domenii largi, nici profesionalizari. Masterul de 2 ani “la zi” merge prost in toate unviersitatile, ca sa nu zic catastrofal. Singura performanta a fost reducerea finantarii universitatii. Doctoratul redus la 3 ani, confuz finantat si organizat, este un mod de a impinge tara noastra si in acest domeniu printre ultimele tari europene. Noul proiect de reforma. Universitatile, care cucerisera autonomia si democratia interna, vor fi controlate de factorul politic si de manageri incompetenti, sursa de coruptie. Universitatile “regionale”, care s-au dovedit a fi active si inovative, sursa esentiala a dezvoltatrii locale, vor fi paralizate prin subordonarea lor intr-un sistem centralizat si politizat. Sa ne amintim ca acum un secol, Romania se mandrea cu multimea centrelor universitare si culturale puternice. Aceasta lege va distruge marea majoritate a acestor centre universitare, va reduce multe universitati la simple “colegii satesti”.

Proiectul actual de lege da lovitura de gratie invatamantului. Cred ca nici lui Scaraotchi nu ar fi capabil sa imagineze o solutie mai diabolica. Sa citam doar cateva. Reducerea liceului la 3 ani, curios similar cu cel unviersitar. Nivelul de varf al invatamantului romanesc este impins in degradare.

Proiectul actual de invatamant produce in primul rand demotivarea si deprofesionalizarea corpului profesoral, subordonarea feudala a prefesorilor directorilor numiti politic si pe relatii. Sistemul le creaza profesorilor o pozitie nesigura care, combinata cu salariile de mizerie, nu va mai oferi nicio ratiune de investire in profesionalismul personal. Insasi obiectivul obsesiv ca invatamantul sa raspunda mai bine la “cerintele pietei”, desi pare ca suna bine, prin caracterul sau abstract, devine o formula pur demagogica: piata actuala a muncii este ea insasi confuza si nu putem sti in ce directii va evolua. Si noi nu avem nici o strategie. Si invatamantul nu trebuie sa raspunda doar la cerintele pietei muncii. La ce cerinte ar trebui sa raspunda scoala?

Scoala trebuie sa-si redefineasca misunea: sa produca nu roboti frustrati si violenti, ci personalitati cu o baza culturala si profesionala solida, cetateni responsabili. Si de ce nu, personalitati cu o inalta moralitate. Efectul social global al actualei “reforme” a invatamantului este deformarea intregului sistem si producerea de dezechilibre educationale, culturale si profesioanle.

Sunt foate ingrijorat de ce se va intampla cu proiectul legii invatamantului. Situatia este paradigmatica. Situatii similar pot apare cu tentative de a “reforma prin lege” si alte sisteme. S-ar putea ca multi sa creada ca cel mai dezastros rezultat ar fi aprobarea legii “in integralitatea sa”. Fara modificari. Nu cred ca este probabil sa se intample asa ceva. Si chiar daca acesta va fi rezultatul, nu ar fi situatia cea mai rea posibila, pentru ca pana ce legea va putea sa infranga rezistenta surda si rationala a sistemului, va cadea actuala guvernare si noua guvernare va pune cu siguranta ca prioritate anularea acestei legi absurde. Ar fi desigur cel mai bine ca legea sa fie respinsa, dar cred ca asa ceva nu se va intampla. E drept, in Parlament sunt multi profesori. Dar responsabilitatea multora pentru sistemul pe care il reprezinta va fi contrabalansata de lasitate politica, coruptie si santaj. Cred ca cel mai grav rezultat ar fi, cum este probabil, ca legea sa fie adoptata cu amendamente, multe poate bune, dar nu tot ce ar fi necesar. Problema este ca actualul proiect de lege nu are nicio conceptie constructiva a sistemului. Ea este in ansamblul sau proasta si distructiva.

Este important sa generalizez putin acest caz. Daca vrei sa distrugi un sistem, trebuie sa parcurgi cativa pasi obligatorii:
1. Sa critici abstract sistemul: este prost si trebuie reformat. Orice sistem are problemele sau si este criticabil. Nu e necesara o diagnoza serioasa, ci eventua cateva exemple sunt suficiente.
2. Avansezi o lege confuza dar care contine cateva puncte care vor dezorganiza cu siguranta sistemul.
3. Intr-o prima faza nu accepti nici o critica, nici o modificare. Eventual prin “negocieri” accepti cateva cereri, dar care e preferabil sa fie marginale.
4. In final, oferi o mica satisfactie acceptand in Parlament cateva modficari, creand iluzia ca procedura a fost democratica si produsul final este “bun”.
Intrebarea este: chiar cu modificari bune, o lege confuza nu cumva va dezorganiza intregul sistem?

Catalin Zamfir, 69 de ani, este directorul Institutului de cercetare a Calitatii Vietii. Este profesor de sociologie la Universitatea Bucuresti. Membru corespondent al Academiei Romane. Presedinte al Institutului Social Roman. Iunie 1990 – aprilie 1991, ministru al muncii in guvernul Roman.