Părinți și copii de-a lungul timpului/ de Adrian Majuru

Grija pentru educarea copiilor a fost întotdeauna prezentă în familiile românești, dar cu nuanțe diferite și chiar discrepante, de la cald la rece. Cu alte cuvinte, educația a diferit în funcție nu de posibilitățile familiei, cât mai ales în funcție de necesitățile ei.

Am văzut cum în mediul rural a existat un tip de educație tradițională axată pe munca agricolă și creșterea animalelor, dar și pe comerțul local sau regional, dacă părinții erau mici meșteșugari. Părinții crescuseră la rîndul lor în spiritul necesităților familiale și erau destul de rezervați la alternativa oferită de școlile sătești la finalul secolului al XIX-lea. Sistemul instrucțiunii publice a fost nevoit, în cazul lumii rurale, să aducă modificări programei și orarului după necesitățile sezoniere ale sătenilor, care aveau nevoie de brațele copiilor lor.

În lumea negoțului mic sau mare, de la cel mai prăfuit târg la orașul reședință domnească, educarea cunoștea alte repere. Dacă fetele aveau în vedere menajul, gospodăria și o școlire la pension în cazul fiicelor de negustori bogați, băieții aveau reperele trasate.

Din biografia negustorului Stancu R. Becheanu (1826-1907) aflăm că “la 17 ani, după ce a învățat carte timp de cinci ani în orașul Slatina cu profesorul George Ardeleanu, (…) s-a așezat la stăpân la Dimitrie Gheorghiu și Nicolae Ion, lipscani, cu leafă de 350 lei pe an”. După șapte ani, în anul 1851, Stancu își deschide prăvălie, mai întâi asociat cu un alt negustor, iar din 1858, are propria-i afacere. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, după primii ani de școală cu dascălii mahalalelor, pentru scris, citit și socotit, românește cu litere chirilice și grecești, copiii neguțătorilor, funcționarilor și ai celor cu venituri medii, urmau 7 ani de ucenicie în prăvălia părinților sau a unui negustor. Plecau de la munca grea a catalogării mărfurilor, a curățeniei în depozit și prăvălie, la ținerea catastifului cu cheltuieli și venituri. După această practică, începând cu 1850 de obicei, băieții erau trimiși la Școala Comercială de la Viena sau Berlin. Rolul lor acolo nu era legat numai de studii, cât mai ales dezvoltarea afacerilor părintești, prin conexiuni cu firme noi și prin cultivarea relațiilor cu cât mai mulți negustori locali.

În mare măsură, secolul al XIX-lea a păstrat radiografia educațională după tipul clasei sociale. Poziția socială a familiei determina invariabil viitorul copilului, iar pentru familiile cu venituri modeste din mediul rural și urban, “învățătura și educarea prin cultură” a copiilor lor “nu era o preocupare obștească” deoarece “viața fiind mult mai simplă și mai ușoară, fiecare categorie de copii primea educațiunea, cultura și îndeletnicirea mediului social căruia aparținea”.

În timp ce copiii boierilor sau copiii născuți în familii cu venituri substanțiale “învățau cartea cursului primar și gimnazal la ei acasă, sub grija și priceperea vreunui așa-zis editator” și mai rar erau întâlniți în vreunul din Pensioanele orașelor, școlile publice se bucurau de atenția familiilor burgheze, ele fiind “aproape singurile” care-și trimiteau “odraslele” la asemenea școli.

Copiii meșteșugarilor și ai oamenilor simpli “erau în cea mai mare parte dați din vreme la deprinderea uneia din meserii”. Chiar și după 1900 sau în anii interbelici, după ciclul primar gratuit și obligatoriu de patru ani, copii de 10-12 ani ajungeau ucenici prin ateliere de cizmărie, tăbăcărie etc., își ajutau părinții care lucau prin manufacturi, fabrici și industrii de tot felul. La începutul secolului XX, la fabrica de sticlărie din Azuga, calfele sunt “tineri între 16-20 de ani, iar cei care țin forma și duc sticla la cuptorul de călit sunt copii între 8-14 ani. Așa se explică de ce mulți sunt analfabeți, fiindcă trebuind să lucreze toată ziua, nu au timp să meargă la școală. Toți sunt slabi, palizi și rău îmbrăcați”.

În mediile sociale medii și înalte orășenești apar schimbări simțitoare de atitudine, cu precădere la generațiile mai tinere, față de copiii lor, direcționați către continuarea școlii după gimnaziu și chiar liceu. După primul război mondial porțile universităților li se deschid larg și fetelor din mediul rural și urban provincial. Mircea Eliade descrie imagini din anii ’20, cu “fete sărace, care studiau medicina sau literele, învățînd o parte din noapte, la lumina slabă a unei lămpi cu petrol, îndrăgostite, amenințate de ftizie; băieți de țărani sau de muncitori, care-și câștigau viața dând meditații, găzduiți în cămine insalubre, veghind până în zori în fața tratatelor de medicină sau inginerie” – imagini nu foarte diferite de cele întâlnite prin anii’80 ai secolului XX sau de realitățile căminelor studențești de azi.

ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti și coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici – univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile “Antropologia urbana” si “Periferii nocturne” la Editura Paralela 45.