Părinții mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinții

Cine mai crede că istoria e o cârpa de șters pantofi să privească mai bine în jur.  Nu-mi amintesc perfect, dar unele imagini îmi sunt foarte clare: toamna anului 1991, Piața Victoriei, în fața Guvernului.

Pășeam cu grijă printre trupurile lungite pe asfalt. Septembrie era perfect, soarele bătea pieziș și vedeam strălucind în toate nuanțele de arămiu acoperișul Muzeului Țăranului Român (nu știu ce era atunci).

Eram fericit, eram cu o fată, pășeam printre trupurile minerilor lungite cu miile pe asfalt și nu-mi era teamă. De ce să-mi fie? Oamenii nu-i bateau decât pe cei răi, pe cei pașnici ca mine și ca fata cu care eram nu-i băteau.  Era și noi în piață să luăm pulsul încă nenăscutei istorii. Eram, într-un fel, chiar emoționați văzându-i cum mănânca direct din cutia de conservă și pășeam cu grijă ca nu cumva pașii noștri să le tulbure tihna.  Nu știam că pașii noștri scriu pe asfalt istoria așa cum se pricep și ei.

În aceeași zi, doua zi sau a treia, nu mai știu, a căzut guvernul Roman. Mortarul începea să se zvânte la soare, să păstreze urmele, duritatea materialului să fixeze fără putințăde împotrivire direcțiile.  Gâza era prinsă în cihlimbarul ei.

Dar eu credeam că asist la un episod oarecare, dintr-o zi oarecare, într-un crâmpei de timp oarecare, că ștergându-mi pantofii de praful din Piața Victoriei o să reintru uitând în istoria lineară și plină de speranță a anului 1991.

Peste o săptămână, la 1 mai, se implinesc 10 ani de când 10 țări din fostul est comunist al Europei au intrat în Uniunea Europeană.  Cu această ocazie economiștii grupul financiar austriac Erste au făcut o analiză asupra beneficiilor adunate de țările grupului de la Vișegrad (Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia) de pe urma primului deceniu de la aderare: țările grupului au adăugat la PIB, anual, câte un punct procentual doar ca urmare a acestei aderări; PIB-ul pe cap de locuitor exprimat în euro a crescut de peste două ori în Slovacia și Polonia; puterea de cumpărare internă a ajuns la 65% din media UE15; disparitatea veniturilor s-a redus cu o treime, iar exporturile și competitivitatea economiei au crescut spectaculos.

Grupul de la Vișegrad s-a constituit în 1991, pe când Bucureștiul era ocupat cu mineriadele și cu consolidarea puterii eșalonului doi a fostei nomenclaturi comuniste.Înțelegerea a fost ca cei patru să se ajute reciproc în efortul de integrare în UE și, vreme de 13 ani, s-au comportat ca o mică Uniune Europeană cu 65 de milioane de locuitori. Ion Iliescu a vrut să adauge România grupului, dar România nu a fost primită tocmai din cauza mineriadelor și a conflictului interetnic de la Târgu Mureș. Au urmat lungi ani de izolare în care orice simpatie pentru România izvorâtă din revoluția în care muriseră peste 1.000 de oameni a fost îngropată. Izolarea a mușcat adânc din perspectivele unei convergențe accelerate cu vestul. Au urmat ani de cădere și fără orizont. Industria a fost vândută pe nimic unor speculanți străini pentru că oamenii serioși nu se uitau spre acest colț de lume sau a fost luată cu japca de apropiații puterii, bâncile au fost devalizate. Cum să crești când banii se duc spre acoperirea furturilor?

Astăzi PIB-ul per capita este în Cehia de 14.200 de euro, în Slovacia de 13.900, în Polonia de 10.100 de euro, iar în Ungaria de 9.900 de euro. În România este de 6.200 de euro. Salariul minim pe economie (deci minimum permis de lege a fi dat unui angajat)  este în Polonia de 387 de euro – salariul mediu net pe economie în România este de 355 de euro –  în Ungaria de 387 de euro, iar în Cehia de 327 de euro. În România este de 190 de euro brut. Și am plecat toți cinci de la același start, sigur, unii mai antrenați, alții mai puțin, dar de la aceeași linie de start!

Când, în Occident, se vorbește azi despre România, ca un clișe cineva simte nevoia să-i asocieze automat fie sintagma ”una dintre cele mai sărace țări”, fie pe cea de ”una dintre cele mai corupte țări” din Europa. Când spui Franța, spui Franța, nu și ”acea țară în care se află Orașul luminilor”, sau ”acea țară populată de snobi care mănâncăbrânză stricată”. Când spui Cehia, spui Cehia, nu asociezi în mod cu totul automat numelui țării calitatea admirabilă a cetățenilor ei de a bea multă bere. Doar România nu se definește prin simpla enunțare a numelui ei, are nevoie de adjective – e deci fie săracă, fie coruptă și, din când în când, are ”oameni primitori” și ”plaiuri frumoase”.

Va trebui să mai treacă mulți ani până ce aceste calamități lingvistice să fie uitate și nu vor fi uite până ce realitatea le va contrazice. Cum se va petrece asta?

Tot ce judecăm acum drept o banalitate zilnică, tot ceea ce înghițim ca firesc deși nu e, tot ceea ce admitem necritic se va vedea în urme peste 10 ani.

De mii de ani este spus și încă mii de ani de aici încolo va fi valabil: ”Părinții mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinții”.