Paris: Charlemagne si Ioana d?Arc

Cu certitudine, nu sunt singurul cetatean al acestei planete pentru care Parisul este cel mai special oras al existentei sale. Sunt unul dintre enorm de numerosii si iremediabilii indragostiti de Paris, inca de pe vremea copilariei mele literare care a stat sub semnul celor trei muschetari. Desi nu am trait nici o romantica poveste de dragoste in Paris, pot asterne cu usurinta amintiri sentimentale despre strazile, palatele, cafenelele, muzeele, buticurile, trotuarele, pubelele, afisele, copacii, monumentele, podurile si vitrinele, dar nu despre statui. Exista oare statui memorabile, de suflet, de minte, in Paris? Desigur, nu ma refer la Arcul de triumf, nici la Piramida, nici la Coloane (din Place de Vendome sau Concorde).
Caut cu disperare printre amintiri vizuale, sentimente, vise si senzatii si ceea ce ma salveaza – la fel ca la pupitrul unui concurs – viteza de tip cine stie castiga – este istoria: Statuia ecvestra a lui Charlemagne din fata Catedralei Notre Dame si statuia Ioanei d?Arc poleita cu aur din vecinatatea Luvrului, in Place des Pyramides. Desigur, nu s-a intamplat sa ma ciocnesc langa piedestalul Ioanei d?Arc cu grupurile de suporteri ai lui Jean Marie LePen, care, traditional, se strang acolo de fiecare 1 mai; poate ca atunci as fi perceput altfel aceasta statuie. Totusi, nu pot sa nu ma intreb de ce anume tocmai aceste statui revin in memoria mea sentimentala si nu compozitia statuara Pygmalion a lui Julio Silva din Forume des Halles, multiplicata pe atatea carti postale. Singurul raspuns imediat este tot de sorginte istorica: maretia Frantei.
Cele doua emblematice personaje ale Frantei nu sunt cele mai glorioase nume ale istoriei franceze, fie de-ar fi sa le comparam (ce sacrilegiu) cu Napoleon. In schimb, de la multe secole distanta, Charlemagne si Ioana d’Arc – ambele personaje de presupus a fi fost perfect analfabete – stabilesc pe traiectoria milenara a istoriei, nu atat gloria Frantei – care nici nu exista ca entitate politica in sensul modern – cat maretia sa. Adevarul si luciditatea rece a istoriei nici nu mai conteaza in fata legendei cuprinse in aceste doua statui. Oare cine poate depune o marturie credibila si precisa despre cum aratau cu adevarat si ce au facut exact Charlemagne si Ioana d’Arc? Statuile lor insa pot face acest lucru, in modul cel mai simplu si accesibil.
Poate ca nu doar datorita amplasamentului lor ultracentral este greu de schimbat un sarut la piedestalul acestor statui, ci si pentru ca in umbra maretiei multiseculare, omenestile sentimente umane devin sfios inhibate. Dar Parisul nu este si nici nu poate fi doar o dimensiune erotic-sentimentala, de uz turistic. Charlemagne si Ioana d?Arc isi ocupa in mod firesc pozitia lor statuara printre atatea cladiri si monumente concentrate pe malurile Senei, incat, fara a lovi cu ostentatie privirile si constiintele cohortelor de turisti semidocti, ele reusesc sa le patrunda in minte si in suflet pentru a le spune un singur lucru: acolo, candva, s-a intamplat ceva memorabil si maret.