Parisul unui brasovean (II)

Scara urca, alaturi de funicular, spre Sacre Coeur si Place du Tertre, centrul turistic si pictural al cartierului Montmartre. Iesind din fotografie spre stanga, strada Lamarck duce spre Jacqueline si Sybille. in josul scarii vezi Rue Tardieu si, iesind acum spre dreapta, dai in Rue des Trois Freres si cobori spre Place Charles Dullin. Aici, la numarul patru, locuiau Mircea Eliade si Christinel, sora lui Sybille. Apoi, ei s-au mutat in inima mea. Dar eu tot mai cobor scara, cautandu-i, prin fotografia lui Brassai.

Privirea noastra, ca si toate liniile, fuge in jos, in timp ce o doamna urca incet spre noi. Iar un domn cu pardesiu si basc, intors cu spatele, isi aprinde pipa ca Mircea (dar nu, Mircea ajungea aici abia prin 1945). Square Willette in stanga, un mare spatiu verde pentru copii, turisti si localnici, este inecat in ceata, ca si crengile copacilor si strada de jos. E primavara: doamna care urca spre noi in eternitatea instantaneului este in taior, Soarele arunca umbrele lungi ale copacilor si felinarelor spre noi, in lungul pasilor ei. Alinierea veticalelor este perfecta: cate doi copaci la stanga, cate unul la dreapta, felinarul pe centru, palier de palier. Fierul forjat al grilajelor coboara pe alte trei linii paralele, pe laturi si centru, cele din dreapta perpendicalare pe cele din mijloc. Doamna tot urca incet spre noi. Ne-ar fi putut privi prin contre-plongee, dar pare cufundata in sine. Caldaramul, ros de pasi, este si el regulat: dreptunghiuri pe laturi, romburi pe centru, intrerupte de lungi borduri orizontale la fiecare palier, pe care tocmai paseste doamna, si alte patru randuri in sus, pe langa care ea trece. Totul este perfect curat, desenat in penita. Nu ajung aici nici praful, nici noroiul Bucurestiului, ci doar nostalgia.

Brassai se afla pe un palier mai sus, in dreapta, parca pe la mijlocul scarii, astfel incat taie, prin plongee, o semidiagonala care surprinde toate alinierile in adancime. Cel fascinat de viata de noapte a Parisului contempla aici, ziua, echilibrul perfect al orizontalelor si verticalelor, linistea – doar doua masini se zaresc, jos – a ceea ce era atunci, in 1937, inca oaza ce-l sedusese pe Utrillo si pe alti pictori mai inainte. Ma nasteam foarte departe, in acelasi an, si aveam sa ajung pe scara aceasta vreo treizeci de ani mai tarziu, cand se auzea deja, jos, vacarmul masinilor si al turistilor. De s-ar fi intors, Brassai ar fi putut vedea sus ciudata, neobizantina Sacre Coeur. Nu i-ar fi placut, probabil, cum nu-i placea nici lui Sybille, dar mie imi amintea de Biserica Rusa din Bucuresti, dupa care tanjeam cu un straniu dor, contrar celui de acum, si asteptam, seara, s-o aprinda apusul, iar, noaptea, sa-i atinga reflectoarele albul imaculat.

De sus poti vedea, prin luneta, in diminetile senine, catedrala Notre Dame, in Cite. De urci aici intr-o galerie a fatadei, intalnesti diavolul lui Brassai. Sta cu fata spre apus, deasupra parvis-ului, cu aripi de inger cazut, coarne si figura deformata animalic. Privirea lui intens rea este insa ironizata de un porumbel sosit fort a propos. Se sprijina in coate ca un om uimit de ce vede, cum se va fi sprijinit si Brassai pe balustrada, doi pasi mai departe, ca sa-l fotografieze. Luati in prim-plan si in centru, demonul, porumbelul si arabescurile gotice arunca in vag spitalul H?”tel Dieu si, mai departe, Turnul St. Jacques din fundal, paralel, totusi, cu diavolul. De la Turn plecau pelerinii spre Saint Jacques de Compostelle, in nordul Spaniei. Diavolul isi intoarce insa capul, dispretuitor, ca si cum ar sti deja ca biserica Turnului va fi distrusa la revolutia franceza. El nu stia insa ca o linie va uni tampla lui dreapta, Turnul si, spre nord, pe-o diagonala a Parisului, scara ce urca spre Sacre Coeur: linia Brassai.