Pariul artistului cu el insusi

Dragos Patrascu este un redutabil artist grafician si profesor de specialitate la Facultatea de arte din Iasi. Intamplarea a facut ca, prin anul 2000, un cunoscut al sau, aproape prieten de savuroase taclale culturale, Alexandru Ciobanu – “Nucu”, cum il rasfata apropiatii -, sa-l provoace la o nastrusnicie “ce n-a vazut Parisul!”, vorba romanului.

In spatiul foarte generos al unei foste tabacarii si pilarii din preajma noii Politehnici iesene si a unui megacentru comercial, “Julius Mall”, intr-o zona de seducatoare forfota studenteasca, cel evocat mai sus a indraznit o afacere pe cont propriu – un club-bar de jocuri, muzica buna si petrecere a timpului liber pentru clientela juvenila din “cartier”. Proiect ambitios, costisitor si desigur necesar, cu o potentare a polivalentei activitatilor de perspectiva, pe potriva cerintelor in materie de “loisir” ale populatiei preponderent tinere din proximitate.
In prima faza, dupa degajarea halelor de utilajele si dotarile de mult iesite din uz (unele cu certa valoare muzeistica!), si amenajarea primelor incinte potrivit scopului urmarit, ideea unor solutii de ambientare a uriaselor suprafete parietale s-a infiripat de la sine. De aici incepe aventura creatoare a lui Dragos Patrascu. Puzderia de roti, axe, tije, articulatii, angrenaje, tubulaturi si de alte componente mecanice si de forme descinse parca dintr-un arsenal ad-hoc de vestigii ale unui “manual practic de istorie a designului industrial”, l-au inspirat pe artistul contemporan. Oricum, el s-a afirmat ca un pasionat de arta asamblajelor bricolate din varii fragmente sau obiecte “ready-made”, nascocind un soi de metainstalatii fantastice, cu evidenta patina suprarealista, dar intr-o viziune ce propunea invariabil alternative postmoderne ale unor recognoscibile repere extrase din cultura vizuala a omenirii. Acesta a si fost pariul artistului cu el insusi si cu moderatele lui principii estetice. Primele trei compozitii, inaugurate cu vreo patru ani in urma, au fost preludiul experimental, explicit pana la didacticism, a ceea ce avea sa urmeze dupa aceea, intr-o a doua faza a conceptului de ambientare, cu cerbicie sustinut de patronul localului. Capitalul de incredere pe care acesta l-a acordat, ca un cec in alb, artistului, in acest al doilea “spectacol vizual”, orchestrat de-a lungul a mai bine de un an de zile de truda inventiva si constructiva (si, evident, investitionala), a fost esential in reusita de astazi a monumentalei imagerii plastice gazduita de rezidenta clubistica de la “Motor”, cum i se spune oficial.
In ce consta performanta acestei laborioase si fericite, zicem noi, simbioze dintre initiativa privata si cutezanta creativa superior si inteligent asumata de doi adevarati “profesionisti ai entuziasmului”? In primul rand, este laudabila intelegerea nevoii de a mobila un spatiu public, fie el si destinat destinderii si reuniunilor frivole, cu opere de arta solide, dar adecvate locului si, deopotriva, ambiantei subiective si sensibile a celor ce-l frecventeaza. Grandios fara a coplesi, pretios fara a epata, subtil fara a brava, decorativ si incitant fara a deranja sau complexa, proiectul a prins, s-a implinit si a fost unanim receptat si insusit drept ceva natural. Opera de arta devine astfel, prin spiritul ei ludic si echilibrul dintre armonia compozitionala si ingeniozitatea versatila a formelor si reprezentarilor simbolice, ca si prin calitatea lipsita de orice stridenta a finisajului si a admirabilei scenografieri a detaliilor (adevarate si spectaculoase povesti baroce in regie suprarealista se spune acolo), un secondant cordial, un compagnon discret si jovial al oricarui tip de clubist. Proportiile si amploarea spectaculara a celor doua compozitii sunt, probabil, printre cele mai impozante realizate la noi in ultimii 20-30 de ani in domeniu. Daca una dintre ele este o amplificare, la scara monumentala, cu puternice interventii specifice altoreliefului bricolat, a unui concept grafic ce poarta, evident, marca Dragos Patrascu, cealalta piesa exalta valorile sculpturale ale formei si ale expresivitatii plastice, in general. Pornind de la un motiv consacrat de marea civilizatie asiro-babiloniana (celebrele zeitati inaripate de pe portalul cetatii Ninive, de exemplu), artistul polemizeaza subtil cu motivele ancestrale prin incorporarea in opera a unor segmente insolite (instrumente muzicale, de pilda) de o fermecatoare eleganta si sugestivitate, montate in cheie comic-parodica, fara aluzii blasfematorii. O lucrare migaloasa pe care artistul, ajutat de studentul sau Andrei Petrea, a gandit-o si a realizat-o intr-un spatiu atipic, ca pe o “Sixtina” sui-generis a sa, ca sa folosim o conventie metaforica de circumstanta.