Partea ascunsa a lumii

Dintre tinerii poeti, Teodor Duna este cel mai prost manager al propriei imagini. Nu-l vezi dandu-se in stamba pe toate site-urile literare, nu se buluceste sa publice fiecare petic de hartie prin toate foitele literare din tara; nu da lectii de “atitudine” impotriva “dinozaurilor” literari pentru ca a doua zi sa se pupe-n bot cu ei in piata endependenti.

Daca adaugam la acestea si snobismul anumitor critici pentru care calitatea unei carti de poezie deriva cu necesitate din puterea trustului editorial care o publica ori discretia unor editori mult prea convinsi de eficienta promovarii orale, atunci vom intelege mai bine de ce o voce poetica atat de autentica si de originala a fost acoperita de mult prea multele bruiaje din jurul sau.

Sa nu uitam, totusi, un lucru: dupa imensul scandal pe care l-a produs, la sfarsitul deceniului trecut, Marius Ianus, Teodor Duna a fost printre primii care au spulberat barierele de prejudecati ridicate in jurul noii generatii lirice. Debutand in 2002, cu volumul Trenul de treiesunu februarie (Editura Vinea), Teodor Duna a deschis, alaturi de Dan Sociu si de Elena Vladareanu, falanga milenarista; ceilalti poeti au venit – cel putin cronologic vorbind – abia pe urma. De altfel, receptarea ultrafavorabila a Trenului a aratat ca poezia douamiista incepea sa fie luata in serios. Iar explicatia nu trebuie cautata defel in numeroasele premii pe care le-a recoltat rabdator volumul, ci chiar in conceptul liric pe care acesta il propaga. Spre deosebire de alti poeti, Teodor Duna nu ne descrie cu voluptate ultimele experimente sexuale, nici nu ne trezeste palpitatii povestindu-ne cum se urca in metrou, cum se spala pe dinti, cum se uita la televizor si, mai ales, cum transcrie toate aceste intamplari. Dimpotriva, versurile sale raman fidele unei viziuni sacramentale asupra poeziei, privita ca instrument revelatoriu si ca vehicul de voiaj catre partea ascunsa a lumii. Poetul nu vorbeste din texte sau din ghena, ci dintr-o regiune halucinanta a universului, una in care viata si moartea isi schimba intre ele mastile fara incetare: “sfarsitul se inalta ca o noua zi/ peste casele noastre intunecate/ aici suntem doar noi/ si cei care nu mai sunt// fiecare avem o cruce cu anul nasterii si al mortii/ stam langa ea tacuti si ne incalzim pamantul cu palmele/ il asezam intre cusaturile hainelor si-l purtam ca o penumbra a/ trupului nostru/…/ poate de-aceea parem noi doar jumatate/ n-am avut niciodata curajul sa fim pe de-a-ntregul vii/ sau pe de-a-ntregul morti”.

Micile imperfectiuni ale textelor, provocate mai ales de dorinta autorului de a ne convinge cu tot dinadinsul ca e la curent cu ultimele tertipuri poetice, sunt remediate in urmatoarea sa carte, Catafazii (Editura Vinea, 2005), care ne lasa o senzatie de simplitate dezarmanta. Si totusi, constructia volumului e mult mai atent elaborata, doar ca artificiul s-a pitit acum mult mai bine indaratul imaginilor. De altfel, pe Teodor Duna nu-l intereseaza sa produca acuplari bizare de simboluri, ci sa ne conduca treptat intr-o lume redusa la contururile sale esentiale; una in care cititorul se regaseste si se instaleaza cu o familiaritate surprinzatoare: “a zis nu te voi da nimanui/ doar carnea mea alunecand pe sub haine/ ca o apa maloasa si ea privindu-si mainile/ cum se umpleau/ cum tot corpul meu aluneca intre mainile ei/ si a zis dragostea mea/ si eu nu mai puteam misca nimic din mine/ si ma ducea/ si imi tot soptea incercand sa ma acopere cu parul ei// moartea asta a noastra sa te lumineze/ sa fie soarele tau”.

Din coaja unor cuvinte obisnuite, Teodor Duna scoate o poezie plina de miez.