Partea dreaptă a capului (I)/ de Dragoș Ghițulete

Dragoș Ghițulete s-a născut pe 20 martie 1974, la Pitești. Ar vrea să locuiască într-o căsuță, lângă un ghețar unde nu se topește niciodată zăpada, și să scrie în presa culturală. Stă însă într-un bloc comunist și scrie despre nimicurile din politică. Îi place să schieze și să asculte Tom Waits. Mai nou, s-a îndrăgostit de norvegiana de padure (o pisică uriașă și foarte arogantă).

A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității București. În 2010 i-a apărut primul roman, Gluma rusească, la Editura  Cartea Românească. A debutat în 2007 în volumul colectiv Cartea cu bunici, la Editura Humanitas.

„Suntem singuri atunci când moartea ne dă târcoale?

Eram prea mic să-mi pun astfel de întrebări. Moartea însă îmi sufla greu în ceafă și mâinile ei puternice îmi apăsau ochii. Tot ce vroiam era să scap de durerea de cap. Pe 5 ianuarie 1986, după mai multe ore de agonie, un medic pune diagnosticul corect. Nu mai vedeam nimic și auzeam doar voci care strigau undeva, departe de mine. După un sfert de secol, am vrut să-i mulțumesc celui care mi-a salvat viața. Așa s-a născut această carte.” – Dragoș Ghițulete

„Cei care au trecut dincolo și apoi s-au întors în lumea asta rămîn toată viața marcați de experiența acestei călătorii. Dragoș Ghițulete pornește în Partea dreaptă a capului pe urmele unei asemenea expediții dincolo, dar și pe urmele lăsate de personajele sale prin lumea noastră cea de toate zilele, amestecînd misterios ceea ce s-a întîmplat cu ceea ce s-ar fi putut întîmpla și persoane care au devenit personaje, cu personaje care ar fi putut fi persoane, în acest roman al căutărilor.

Un roman pe care nu-l poți povesti după ce l-ai citit, dar care te urmărește și după aceea, de parcă ceva din tine ar fi rămas prizonier în paginile sale.” – Cristian Teodorescu

*

*      *

Dormeam în camera lui Victor. Era plină de afișe cu trupe rock, ce mi-ar fi plăcut în anii de liceu să am așa ceva pe pereți. Într-un colț, pe o masă de lemn vechi, am găsit un flaut. L-am luat și l-am apropiat de buze. Știam că Gyorg nu e acasă în dimineața aia, plecase la spital, am auzit ușa. Am început să suflu în el. Afon, complet afon, deși mi-aș fi dorit să știu să cînt la un instrument. Îmi placea Jan Anderson de la Jethro Tull, cu sunetele medievale scoase din flautul fermecat. Tu știi să povestești, Herman, nu să cînți. Era suficient să încep să scot din gura primele sunete că își acoperea urechile și mă îngîna. Eu mai tare atunci, să cîntăm pentru că muzica ne face mai liberi.

Străzile erau pustii la acea ora, puțin după 11 dimineața, și foarte curate. După cîteva sute de metri am amețit. Capul mă doare iar în partea dreaptă. Trebuie să merg în fiecare zi cel puțin două ore mi-am spus, nu e în regulă ce se întîmplă cu mine. Mă feream la început, credeam că acei puțini trecători cu care mă intersectam mă privesc și văd trupul gol sub haine, văd peștișorii care se zbat sub țesătura. Aș fi vrut să fie lume multă, să nu fiu recunoscut. Mi-am dat seama după ce am alergat vreo două sute de metri că nu mă urmărește nimeni, că nu mă cunoaște nimeni aici. Am intrat într-o cafenea, m-am așezat la o masă în colț și am băut o minunată cafea neagră. Am fumat trei țigări. Așa cum îmi plăcea să fac cînd mă trezeam dimineața. Apoi am intrat într-un magazin de antichități. Știam exact ce vreau. Banii de la Gyorg îmi ajungeau să cumpăr o cutie pentru flaut.

N-a spus nimic cînd i-am dat-o. S-a uitat doar lung la mine și m-a întrebat ce vreau să beau. Era deja amețit. Avusese o zi grea la spital, cu multe „sculpturi”.

Îmi plăcea să fumez mergînd încet pe stradă. Era într-o sîmbătă dimineața și deja începusem să mă obișnuiesc cu locul. La cafea mi-a zis că pot să stau acolo cît vreau, dar ar fi bine să găsesc și ceva de muncă. Nu pentru că n-ar avea bani, dar mi-ar fi făcut și mie bine.

Ca barman sau taximetrist pot să ascult fără să fiu nevoit să spun ceva despre mine. Mă atrăgea mai mult bistroul de lîngă magazinul de echipament sportiv decît un veșnic du-te vino pe străzile orașului. Iar programul îmi convenea. De la patru după-amiaza la miezul nopții. Îmi plăcea că pot să lucrez sîmbăta și duminica, dar în timpul săptămînii aș fi avut două zile libere în care puteam să merg să schiez fără a mă teme că e aglomerat. Cînd terminam programul, o luam încet spre casa lui Gyorg, și deși era mai puțin de jumătate de kilometru pînă acolo făceam cam o oră. Ocoleam cît puteam de mult pe străduțele pustii din miez de noapte, iar cînd ajungeam în bucătărie, mă aștepta ibricul cu vin în el. Trebuia doar să aprind aragazul și să simt aburul și mirosul. Și era așa liniște în jur. La început doar m-am uitat la ea. Am apăsat de cîteva ori acele butoane care băteau în gol. Cu o mînă întorceam pagina iar cu cealaltă provocam clămpănitul acela sec. Citeam, scriam în poziție de poseur, așa mi-a zis Gyorg cînd m-a vazut într-o dimineață, s-a nimerit să ne trezim la aceeași oră. Cu capul în mîna dreaptă și cu cafeaua sub nas.

Un tren care are atașată la ultimul vagon o coadă de veveriță. Imaginea asta mă obseda. Zeci, sute de hîrtii pe care scriam ce se întîmplă cu coada de veveriță. Uneori, cînd simțeam că mă lovește inspirația, coada de veveriță se transforma în coadă de vulpe. Mă foaim în scaun, încercam să stau cît mai drept și să las gîndurile să curgă. În fond, îmi spuneam, ce e așa greu să scrii. Scriu oricum pentru mine, nu trebuie să vadă și alții. Mă simt bine așa, fac de plăcere. Nu sînt decît un individ care se plictisește. Apoi în scriitura mea au început să apară oamenii pe care îi întîlneam la bar. Îi făceam să vorbească altceva decît spuneau prin fumul gros și aburii de alcool, îi înzestram sau dacă mă supărase cineva în seara dinainte, tăiam din calitățile cu care se lăudau. Într-o noapte, îmi frecam mîinile de la cafeaua tare, am scris ceva despre Gyorg. Am aruncat hîrtia repede, mi-a fost teamă atunci cînd am recitit ce spusesem despre el. Bătrînul ăsta în care moartea se ițește după fiecare cută mă înspăimînta și mă fascina în același timp. Șanțurile de pe frunte ascundeau spaime, compromisuri, gura se ferea să scuipe ceea ce îl măcina. Flautul pe care și-l apropia de gură seara cînd venea de la spital trebuie că știe multe.

Cînd mi-a cerut vin fiert, am tresărit. M-au trecut brusc toate apele. Nu eram obișnuit să mi se comande vin fiert. De obicei beau bere, schnaps și rareori whisky sau coniac. Eram aplecat sub bar, trebuia să schimb butoiul de bere, și cînd m-am ridicat, am auzit-o. Mai mult a șoptit, își ținea telefonul cu umărul și în timpul ăsta scria ceva pe un blocnotes. A mîzgălit o adresă, am văzut cînd și-a lăsat carnețelul deschis pe bar. Nu era departe de barul în care lucram și foarte aproape de casa lui Gyorg. Începusem să învăț străduțele, mă pierdeam nopțile în întunericul lor. Erau din cele neluminate, mici punți între străzi mai mari sau bulevarde. Pietruite toate, în pantă, nu aveau mai mult de trei, patru numere. Le găseai greu, pentru un taximetrist fără  GPS era aproape imposibil. Doar dacă nu era vreun împătimit, așa cum numai spălacitul care începea să cînte iodlere cînd se îmbăta putea fi. Cîștiga mai tot timpul pariurile pe care le punea. Știa aproape fiecare piatră din oraș, nu ieșise niciodată în 45 de ani din el, se mîndrea că nu merge la șes atunci cînd era luat la întrebări despre Viena.

I-am pus cana cu vin în față. Am schițat un zîmbet și m-am băgat înapoi în locul unde se află butoaiele cu bere. Atunci m-a lovit iarăși durerea de cap. Partea dreaptă zvîcnește, ochiul parcă îmi iese din orbită. Am două fețe, pentru că în partea stîngă nu simt nimic, toate amintirile, durerile, mi s-au mutat în dreapta. După 30 de ani o să am dureri de cap. Am aflat la ieșirea din spital. Aveam doar 12 ani și vîrsta asta a adulților mi se părea tare departe. Am și uitat în cîțiva ani de avertismentul doctorului. Cu un un an în urmă au început să apară. La început doar noaptea, mă trezea din somn durerea. Apoi lovea și în timpul zilei. Trebuia să beau cafea neapărat ca să îmi treacă. Aș fi vrut să nu mai ies din locul ăla, să mă ascund de toate privirile celor care stăteau la bar. Știam destul de bine germană, învățasem să spun cu accent tirolez mai multe cuvinte, nu îmi era greu să ascund faptul că sînt auslander. Mai ales că oamenii care vorbesc cu barmanii vor doar să își spună problemele, nu sînt interesați că poate și cel care ascultă ar vrea să-și verse oful. M-a urmărit toată seara, a băut cîteva căni cu vin, trecuse deja de miezul nopții. Nu mai erau mulți clienți pentru că era joi seara.

– Am venit astăzi în Salzburg.

Avea accent, însă vorbea corect.

M-am simțit ca un impostor. Vroiam să îi spun că nici eu nu sînt din locul ala, că nu îi apartin, că nu vreau să intram într-o discuție, că nu mă interesează de unde e și nici că a venit astăzi. Cu atît mai puțin că nu cunoaște pe nimeni.

– Din est, am întrebat. Da, din est, am răspuns tot eu și am izbucnit în rîs. O întrebare mai tîmpită nu puteam să pun. Am aruncat șervetul mototolit și ud de atîta șters barul și mi-am aprins o țigară. Mă uitam la fum și nu știam ce să zic. Am încercat să îmi fac iar de lucru, dar am renunțat. Am întrebat-o dacă mai vrea vin.

Vorbeam prea puțin cu Gyorg. Un om iremediabil singur. Dar eu cum sînt, ce sînt? Un om cuminte acum, nu deranjează pe nimeni. Vorbesc puțin, mă plimb mult. Citesc și uneori scriu. Schimb butoaie cu bere, torn în pahare și dau din cap atunci cînd simt că cel din fața mea are nevoie de o încuviințare. Accept ceea ce fac și ceea ce mi se întîmplă, încerc să nu îmi pun prea multe întrebări. Aștept să treacă un nu știu ce. Îl numesc viață că e mai ușor și nu dă bătăi de cap. Nu mai vreau să iubesc, nu mai vreau să fiu iubit. Eram conștient de o singură certitudine: nu vreau să mai sufăr.

Cred că ăsta e iadul, să fii singur. Foarte singur, mi-a șoptit. Dar cine mi-a șoptit?

Ne-am plimbat în seara aia, după ce am terminat munca la bar, iar eu nu am scos mai mult de două propoziții. Helena venise de la Budapesta, plecase fără să spună vreun cuvînt. Cu toate că era măritată, nu avea o viață de cuplu. Se plictisise, iar starea mi-a descris-o calm, fără patos. Vorbea încet, trebuia să îmi apropii capul de gura ei. Nu știa dacă se mai întoarce. Se întreba dacă soțul ei o să facă ceva s-o caute. A început să rîdă cînd i-a sunat telefonul. Dacă e el, înseamnă că a ghicit ce vreau să fac. Mă sună foarte rar, și dacă nu-i răspund, renunță. Cred că și uită cînd vine acasă că m-a sunat.

Aș vrea să zic ceva, dar mă blochez. Nu am ce să îi spun despre mine. Singurul om cu care vorbesc e un bătrîn bețiv și trist. Nu am prieteni de vîrsta mea, nu vreau să mă dezvălui, nu vreau să afle nimeni cine sînt și ce fac în țara asta. Pentru că nu fac nimic de fapt, mă duc la barul ăla infect și desfund butoaie cu bere, mă întorc în locul în care stau, am vrut să spun acasă, dar e prea străin de mine cuvîntul ăsta, și mă uit la mîinile, picioarele, corpul meu care îmi e străin. Nu am nici o dorință, nu fremăt pentru nimic. Într-o singură seară de cînd sînt în orașul ăsta am fost într-un club. Știam că nu e locul meu acolo, totuși am ieșit din mine, am făcut ceea ce știam că o să mă epuizeze psihic. Am dansat ca un apucat, am băut cît o grămadă de abstinenți care descoperă brusc plăcerea alcoolului și am dormit într-un pat cu o fată beată și drogată. Cînd m-am trezit mi-a fost greu să-mi dau seama dacă fusese vreo acuplare. Probabil că da, eram dezbrăcat lîngă trupul acela străin, nu mai știu cum am nimerit ușa cînd am plecat, oricum era puțin probabil să ne mai vedem.

Din romanul cu același nume în pregătire la Editura Cartea românească