Pasajul Român/ de Emanuel Bădescu

În preajma declanșării războiului Crimeii, tapițerul Peter Friedrich Bossel hotărî să amenajeze vechea uliță ce trecea pe lângă zidurile mânăstirii-han Kretzulescu, grav afectate de cutremurul din 1838, unind Podul Mogoșoaiei cu ulița ce cobora dinspre Teatrul cel mare și mergea în paralel cu ulița Brezoianu până în dreptul micii biserici calvine, de unde continua sub numele de ulița Luterană până sfârșea în ulița Fântâna Boului. Mai târziu aceasta va fi numită ulița Știrbei Vodă, apoi strada Câmpineanu. Într-o discuție cu graficianul Radu Oltean despre două fotografii obținute de Ludwig Angerer din podul Teatrului, am ajuns la concluzia că reprezintă șantierul pasajului, anume partea dinspre vest. Războiul puterilor europene cu armata țaristă a întârziat oarecum mersul lucrărilor, întârziere ce a fost apoi continuată de noile frământări politice, frământări ce vor conduce la dubla alegere a lui Cuza și la unirea celor două principate române. Așa se explică de ce pasajul – construit probabil după planurile lui H. Feiser, pe care îl întâlnim destul de des în activitățile comunității germane din oraș, – a fost terminat târziu, în iunie 1859 și nu în vremea domniei lui Gheorghe Știrbey. Este, de asemenea, posibil ca de-a lungul executării lucrărilor să fi intervenit investitorul cu noi idei, și ele cauzatoare de întârzieri.

Cu un an înaintea definitivării, adică la 1 iunie 1858, Bossel reușea să închirieze toate odăile, fapt ce presupune finalizarea lor la acea dată. Informația ne-a fost furnizată de ziarul “Românul”. Tot din acest ziar mai aflăm că “Pasajul Român” a fost inaugurat oficial în iunie 1859, cu o zi, două înaintea sfârșitului acestei luni, și că se înfățișa bucureștenilor astfel: “Construit cu cea mai mare eleganță arhitectonică, acoperit peste tot cu sticlă, pardosit cu asfalt și seara bine luminat” de felinarele lui Karol Knappe ce foloseau ulei de rapiță. Knappe, care își avea prăvălia în Hanul Greceanu de lângă biserica Doamnei, reușise în anul 1854 să convingă conducerea Teatrului cel mare să utilizeze lămpi cu ulei de rapiță. Nu cunoaștem randamentul acestor lămpi, dar știm că l-a determinat pe Bossel să-și lumineze pasajul cu ele. Pentru București această inițiativă a unui tapițer “neamț” a însemnat un pas uriaș pe drumul europenizării. Pe lângă faptul că “rivaliza cu cele mai renumite și mai frumoase pasaje ale Parisului”, Pasajul Român aducea câteva noutăți ce vor fi repede însușite de edili și de comanditari: era asfaltat, era luminat cu felinare, era în întregime acoperit cu sticlă, înlesnea apreciabil comunicarea dintre două străzi frecventate, a constituit un prim ansamblu comercial de tip “universal”. Să nu uităm că la data aceea fenomenul europenizării gravita în jurul Teatrului și al Universității, ambele noi, ambele cu o arhitectură nemaiîntâlnită pe aceste meleaguri bântuite de fantome bizantine și otomane. Mai este un aspect demn de luat în seamă, anume coincidența dintre inaugurarea lui și începutul de drum al României moderne. Alături de Teatrul cel mare și de Universitate, acest pasaj a însemnat încă o poartă desferecată spre civilizația din care făceam parte prin origini deloc răsăritene. Traseul “occidentalizării” poate fi extrem de ușor de urmărit dacă parcurgem presa bucureșteană, anuarele și buletinele asociațiilor comerciale, Pasajul Român fiind prezent ca o obsesie a redactorilor. Înclinăm a crede chiar că tipografiile comandau zețăriilor un corp special de plumb cu numele lui. Când și când, poate pentru diversificare, mai citeai și cealaltă denumire a sa: “Pasajul Bossel”. Cu acest aplomb comercial și, uneori, intelectual, pasajul va înfrunta deceniu după deceniu până către finele secolului al XIX-lea.

În 1895 un puternic incendiu, comentat cu spaimă de presa locală, aproape că l-a distrus. Numeroși chiriași, deveniți în timp proprietari, au pierdut atunci nu doar prăvăliile, ci și locuințele și bruma de avere. Tragedia a ajuns să fie discutată de Parlament, care a votat despăgubiri și a cerut intervenția Pimăriei pentru restaurarea urgentă a pasajului, dispariția lui fiind de neconceput și de rău augur. Conformându-se dorințelor Parlamentului și Primăriei Generale, primăria Culorii de Roșu l-a angajat pe arhitectul Storck să cerceteze situația și să alcătuiască planurile restaurării, lucrare incomodată de presiunea unei prese pe cât de avide de noutăți, pe atât de îngrijorate de starea “celebrului pasagiu”. În acest context proprietarului, nepotul tapițerului și membru marcant al “Societății Liedertafel”, îi revenea obligația de a repara acoperișul și instalațiile sanitare. Așadar, greul financiar era suportat de primărie, de unde rezultă că la acea dată pasajul era privit de autorități ca o instituție sine qua non, poate ca un brand al Micului Paris. Ziarele epocii ne informează că lucrările de restaurare și reamenajare au luat sfârșit în toamna anului 1899. Comentariile nu sunt laudative. Deși a fost înălțată cu un etaj intrarea dinspre Calea Victoriei, fosta casă Muller, deși fațada dinspre strada Câmpineanu a căpătat un aspect mai civilizat conform planurilor lui Berthet, fațadele clădirilor ce mărgineau pasajul au fost modificate radical, având un aspect simplist, “pe alocuri dizgrațios”, dar lovitura cea de neiertat a fost considerată dispariția sticlei acoperitoare, pasajul căpătând, în opinia ziariștilor, aspectul unei “străduțe oarecare”, aflate la discreția soarelui și intemperiilor. Nu știm dacă acoperișul de sticlă a fost mutat la Pasajul Villacrosse, nu am întâlnit această informație, cu toate că am auzit unele voci care susțin mutarea. Cel mai probabil a căzut victimă focului. Rămâne, totuși, inexplicabil motivul pentru care pasajul nu a fost reacoperit. Să fi fost exagerat de costisitor un nou acoperiș de sticlă ? Să fi fost considerat un moft? La “Villacrosse”, aflat tot pe teritoriul Culorii de Roșu, Filip Xenopol l-a utilizat cu un succes apreciat și în zilele noastre.

În fine, pornit la drum într-o haină nouă, însă cam plictisitoare, acest simbol al începuturilor capitalismului bucureștean a străbătut și el deceniile, nu atât de viu ca altădată., până a dat peste societatea românească năpasta comunistă. Noul regim venit din Rusia, deci cu totul străin de eforturile deseori dureroase ale occidentalizării, a considerat Pasajul Român inutil și ca simbol de nedorit, căci românii trebuiau să privească acum spre Răsărit. În vreme ce elita bucureșteană bolnavă de europenizare era distrusă în pușcării, bătrânele ziduri “capitaliste” au fost nimicite de buldozerele grosolane aduse de sovietici și înlocuite cu un bloc lipsit de stil, în conformitate cu gustul ocupantului roșu, cunoscut astăzi ca “blocul Muzica”.