Paștele sau Paștile?/ de Alexandru Ciolan

Pentru vorbitorul de astăzi al limbii române, „ispita“ este aproape exclusiv „ademenire, tentație, chemare spre păcat“. Dacă, însă, citim Sfânta Scriptură, aflăm, încă din Ieșire, cap. 17, versetul 7: „cârtiseră fiii lui Israel și ispitiseră pe Domnul, zicând: Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?“. Iar în Evanghelii, găsim nenumărate exemple de „ispitire“ a Mântuitorului. De pildă, în Matei, 19, 3: „Și s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L și zicând: Se cuvine, oare, omului să-și lase femeia sa, pentru orice pricină?“

„A ispiti”, în limba în care au fost traduse cărțile noastre sfinte, înseamnă „a întreba, a cere răspuns“.

Ortodoxia a avut, are și va avea mereu întrebări și răspunsuri. Ispitiri duhovnicești…

Cea mai importantă sărbătoare a creștinătății, praznicul praznicelor, duminica duminicilor figurează în calendarele ortodoxe ca „Învierea Domnului“ sau, glosată între paranteze, ca „Sfintele Paști“. Următoarele două zile, lunea și marțea, scrise tot cu roșu (deci tot de sărbătoare), sunt numite însă „a doua“ și, respectiv, „a treia zi de Paști“. Procedând în felul acesta, Biserica își afirmă preferința pentru numele cel mai acoperitor pentru conținutul actual al sărbătorii (Învierea Domnului), făcând totodată concesie numelui nu foarte transparent și, la urma urmelor, nici foarte fericit ales, impus însă de tradiție (Paști).

Ediția cea mai recentă (a doua, din 2005) a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române spune că numele sărbătorii este substantiv propriu masculin, că are la singular forma Paște, iar la plural, forma Paști, și pentru masculin, și pentru feminin (spunem deopotrivă Sfinții Paști sau Sfintele Paști). Cum s-a ajuns la situația neobișnuită ca un substantiv masculin la singular să fie, la plural, și masculin, și feminin? Sau, altfel spus, să fie și masculin și neutru? Pentru a explica aceasta, vom urmări mai întâi istoria formală a cuvântului. (Exemplele sunt scoase din Dicționarul limbii române, îndeobște cunoscut ca Dicționarul Academiei.)

În primele noastre texte scrise întâlnim exclusiv forme de plural, articulat sau nu (paștile, paștilor, paști), explicabil prin pluralul lat. paschae (cu desinența de plural -ae/-e trecută la –i încă din latina populară). Astfel, la Coresi, de pildă (Carte de învățătură, 1581) aflăm: „Acestea sunt paștile de bucurie și de veselie“ (datorită adjectivului pronominal acestea putem stabili că este vorba de un feminin); în Noul Testament din 1648 găsim: „sărbătoarea azimelor care să cheamă paștile“. Pentru singular, prima formă atestată în textele vechi este pasha, dar acesta este un cuvânt diferit, provenit nu din latină, ci din neogrecul pasha – apare, de pildă, într-un document slavo-român din Țara Românească de la 1575, apoi la Dosoftei, în Viața și petreacerea svinților (1682): „Dzi de adevărată pashă“. Singularul paște, format de la pluralul paști (după modelul alternanței –ște/-ști din, de pildă, clește/clești, pește/pești), apare în texte ceva mai târziu, parcă spre a confirma că nu este forma primară. În Biblia din 1688, pentru Paștele evreiesc se folosește de obicei forma de singular Pasha (din greacă), dar și forma de sorginte latină, Paște, refăcută după pluralul Paști – în Numeri 9, 10, de pildă, găsim: „va face Paștele Domnului în luna a doao“.

Singularul paște a fost în unele cazuri simțit ca o formă de plural (sub influența modelului broască-broaște), primind desinențele corespunzătoare (v. de pildă Macedonski: „Mi-a rămas adânc în minte noaptea paștelor“). Întâlnim însă și situația inversă: pluralul paști a fost considerat singular, adăugându-i-se pentru plural desinența –uri: „Nouă paștiuri a trecut…“ (folclor, consemnat în 1910 de N. Păsculescu). Fenomenul nu este nemaiîntâlnit, fiind posibil în cazul numelor de localități precum Ipotești,  București ș.a., care fiind simțite de vorbitori ca forme de singular capătă un plural în –uri: Nu sunt mai multe Bucureștiuri/Ipoteștiuri.

Concluzionând, forma primară, atestată de primele noastre texte, dar și conformă cu evoluția cuvântului dinspre latină spre o parte dintre limbile romanice (lat. fem. pl. pascahae > fr. pâques) este Paști, și pentru masculin, și pentru feminin (neutru). Pentru singular, avem forma Paște, doar masculină (spunem Paște fericit, dar nu *Paște fericită). Acestea ar fi cazurile „logice“, explicabile prin evoluția firească a limbii. Pe de altă parte, avem însă și un singular Paști (ca în A fost un Paști fericit, care se poate explica prin forma de plural și înțelesul de singular), dar și un plural Paște (doar feminin, pentru că putem spune Paște fericite, dar nu *Paște fericiți).

Să notăm, în final, în pofida dorinței de normare academică, aparenta preferință a limbii moderne și contemporane pentru forma Paște (atât pentru singular, cât și pentru plural), clară, de exemplu, în folosirile „căzute“ ale cuvântului din imprecații: „paștele și grijania cui te-a închinat“ (Gh. Brăescu); „Paștele mă-ti!“ (Marin Preda), „ce paștele mamei voastre“ (Eugen Barbu).

Până la următoarea noastră întâlnire, când ne vom ocupa de istoria sensului, în loc să le urăm cititorilor „Paște/Paști fericit!“ (referirea făcându-se aici la sărbătoarea în sine, fără a ține seama de cele trei zile pe care le cuprinde) sau „Paște/Paști fericite!“ (aici vizând fiecare dintre cele trei zile ale sărbătorii), le vom dori ca Învierea Domnului să le aducă lumina, pacea și bucuria vieții celei noi întru Hristos.