Paștile sau Învierea Domnului?/ de Alexandru Ciolan

Pentru vorbitorul de astăzi al limbii române, „ispita“ este aproape exclusiv „ademenire, tentație, chemare spre păcat“. Dacă, însă, citim Sfânta Scriptură, aflăm, încă din Ieșire, cap. 17, versetul 7: „cârtiseră fiii lui Israel și ispitiseră pe Domnul, zicând: Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?“. Iar în Evanghelii, găsim nenumărate exemple de „ispitire“ a Mântuitorului. De pildă, în Matei, 19, 3: „Și s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L și zicând: Se cuvine, oare, omului să-și lase femeia sa, pentru orice pricină?“.

„A ispiti”, în limba în care au fost traduse cărțile noastre sfinte, înseamnă „a întreba, a cere răspuns“.

Ortodoxia a avut, are și va avea mereu întrebări și răspunsuri. Ispitiri duhovnicești…

Pascha, -ae a supraviețuit neîntrerupt, alături de alți câțiva termeni creștini fundamentali (altar, biserică, boteza, crede, Crăciun, creștin, cruce, drac, duminică, Dumnezeu, închina, înger, păcat, păresimi, preot, rugăciune, sărbătoare, scriptură, suflet ș.a.) de-a lungul întregului proces de evoluție a latinei până la româna zilelor noastre. Este, am putea spune, un cuvânt venerabil, cu atât mai mult cu cât istoria lui coboară în timp mult înainte de latină, care l-a împrumutat din greacă (paska), care la rându-i l-a luat din ebraică (pesah). Unii vor să meargă și mai departe în stabilirea etimonului îndepărtat, trimițând la un egiptean pașeh „trecere” și „echinocțiu de primăvară”. Ipoteza nu este lipsită de logică, dacă ne gândim la sensul ebr. pesah, „trecere”, și la prima lui folosire în Vechiul Testament (Ieș. 12, 1-30), amintind de trecerea Domnului, așa cum îi prevenise pe Moise și pe Aaron, peste pământul Egiptului spre a lovi pe toți întâii născuți, cu excepția celor evrei, feriți de însemnul de pe ușorii și pragul de sus al ușilor, semn făcut cu sângele mielului sacrificat în ziua a paisprezecea a primei luni (nisan) din calendarul iudeu. Mielul acesta se numește pesah, și tot așa rânduiala ținută de atunci de evrei pentru 14 nisan. Acesta este pesahul, pascha, paștele veterotestamentar, cel pe care îl evocă Pavel în epistola sa către Evrei (11, 28): „Prin credință, șMoiseț a rânduit Paștile și stropirea cu sânge, ca îngerul nimicitor să nu se atingă de cei întâi-născuți ai lor“, căruia îi conferă însă o nouă semnificație simbolică în Corinteni 5, 7: „Paștile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi“. Hristos este mielul pascal (Apostolul Ioan vorbește despre „mielul lui Dumnezeu“ – v. 1, 29, 36), dar importanța Lui nu se oprește aici, pentru că ceea ce știm despre și de la El, prin Evanghelii și Apostoli, nu se reduce la ofranda de Sine.

Paștile creștinilor nu au în comun cu Pesahul iudeilor decât numele, datorat unei coincidențe temporale: în anul 30, pe 14 nisan a început pătimirea, urmată de moartea și de învierea Mântuitorului. Primii creștini proveniți dintre iudei sărbătoreau Paștile în seara de joi, pe 13 nisan, când se organiza o agapă (masă rituală însoțită de Euharistie) în amintirea Ultimei Cine. Mielul sacrificat pentru această masă nu mai comemora însă izgonirea din Egipt a evreilor, ci jertfa Domnului. Cu timpul, semnificația sărbătorii s-a deplasat dinspre comemorarea Cinei, a patimilor și a morții Domnului (Paștile Crucii) către bucuria și lumina Învierii Sale, sărbătorirea Cinei fiind mutată, după instituirea postului prepascal (păresimile), din seara de joi a Săptămânii Patimilor și topită în noaptea de sâmbătă spre duminică, când creștinii trăiesc în fiecare an Învierea Mântuitorului. Acesta este Paștele nostru – un alt nume, lipsit de transparență, dar moștenit de la primii creștini, pentru sărbătoarea minunatei Învieri a Domnului.

În afara acestor sensuri generale ale cuvântului Paști (Paște), cunoscute de toate limbile lumii, româna a dezvoltat încă două, specifice doar ei. Primul este paști „pâine stropită cu vin și cu agheasmă, sfințită și împărțită credincioșilor în biserică în ziua de Paști”. Pâinea aceasta, care nu este nici Sfânta Euharistie, nici simplă anafură, nici litie, nu are cu Paștele altă legătură decât aceea că, inițial, conform tipicului mănăstiresc al Sf. Sava, era împărțită credincioșilor care, în Sâmbăta Patimilor, zi de post negru, participau la Liturghia unită cu vecernia (celebrată după-amiaza, nu dimineața, ca acum) și rămâneau în biserică, în priveghere, ascultând lectura integrală a Faptelor Apostolilor, până la Utrenia Învierii de la miezul nopții. La sfârșitul Liturghiei, se sfințeau pâinea și vinul ce aveau să fie împărțite participanților, spre a fi consumate pe loc, în scop de întremare fizică. În bisericile de mir din România, pâinea aceasta este sfințită sâmbătă dimineața și împărțită fie la sfârșitul Liturghiei din noaptea Învierii, fie în Duminica Luminată, după vecernia de la prânz (numită și Învierea Mică). Ea și-a pierdut rostul inițial, de a întări fizic în așteptarea ascetică a slujbei Învierii (nici nu mai este, de altfel, mâncată în biserică, ci acasă), dar a căpătat alte valențe. În rugăciunea de sfințire, în Molitfelnic a apărut invocarea: „pe noi, care am adus-o șpâineaț și o sărutăm și din ea vom gusta, fă-ne a fi părtași binecuvântării Tale celei cerești și alungă de la noi, cu puterea Ta, toată boala și neputința, dându-ne la toți sănătate“. Acesta este, așadar, rolul actual al pâinii sfințite, impropriu numite „paști“: alungarea bolilor și a neputințelor, fizice și spirituale.

Prima atestare a acestor „paști“, în 1581, în Cartea cu învățătură a lui Coresi, ne arată că încă de pe atunci cuvântul era incorect folosit, pâinea și vinul sfințite în Sâmbăta Mare fiind confundate cu pâinea și vinul euharistice: „Derept aceaia și noi să ne nevoim să ne spodobim șâ să ne învrednicimț a ne cumineca cu acealea paști de la Hristos Isus“. Se pare, de altfel, că practica de a înlocui sfânta împărtășanie (precedată de spovedanie, de post și de o pregătire sufletească adecvată) cu luarea acestei pâini stropite cu vin și cu agheazmă era frecventă în evul mediu românesc, un mitropolit valah de pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, Neofit Cretanul, ajungând chiar să-i amenințe cu excomunicarea pe cei care cădeau într-o asemenea rătăcire.

Ultimul sens dezvoltat exclusiv de română este acela de „cozonac cu brânză și stafide sfințit la slujba Învierii“. Prima atestare a cuvântului este de la mijlocul sec. al XVIII-lea, când un anume Gheorgachi, logofăt, consemnează că unii le dăruiau udătorilor din doua zi de Paști „vedre de vin, alții paște și ouă“. În acest citat, paște nefiind determinat, nu ne putem da seama dacă este o formă de singular sau de plural. Într-un text folcloric reprodus la sfârșitul sec. al XIX-lea în revista „Șezătoarea“ a lui Artur Gorovei, acest cozonac apare sub forma de plural paști: „Cojile de ouă cu care se fac paștile să le dai pe vale“. Cea mai frecventă formă este însă cea de singular, pască: „Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și feliu de feliu de bucate“ (Ion Creangă). Să fie această pască un singular construit după pluralul paști sau un împrumut din neogreacă? Nu putem ști. Ce știm însă cu siguranță este că pasca din zilele noastre nu mai e ce era. Liturgistul contemporan Petru Pruteanu spune că, în Basarabia, „această «pască» este mâncată acasă pe parcursul Săptămânii Luminate, după anafură și agheasmă, dar înainte de celelalte bucate“. S-o mai fi păstrând acest obicei în Basarabia zilelor noastre, care oftează după Uniunea Europeană și vrea, ca și surata ei mai mare de pe celălalt mal al Prutului, progresul cu orice preț, progresul și numai progresul?