Patul gernimativ

Sambata pe la pranz, in magazinul Unirea se pot face observatii interesante despre cum se traieste astazi la noi. O fisa de temperatura. De la cum, ce si cine cumpara. Atent la cine intreaba si la cine casca gura. A sti sa-l alegi la prima ochire pe cel care plimba ursul din forfota celor care taie frunza la caini. Lumea de pe lume. Ambele sexe. Toate varstele. Mai cu seama, tineri. Cei mai multi, doar in vizita.

Firme, reclame, lumini. Izuri. Mirosuri, unele asa de speciale, incat chiar le poti vedea. In multimea care urca si coboara cu escalatoarele, umple scarile si misuna pe toate palierele se pot distinge umorile, starea sociala, gandul ascuns, citesti fara prea mare efort prezentul, poti ghici viitorul, mult mai dificil insa unde se ascunde trecutul. S-ar putea scoate bani frumosi, daca s-ar face din asta o afacere. Se pot inventa jocuri. Cu sau fara miza. Iata un tip mai degraba scund, carnos, vag apoplectic, foarte in stare sa-si poarte singur de grija in orice imprejurare. Trecut de cincizeci de ani, verde insa, teapan. Este genul caruia nu-i pasa daca zaharul si colesterolul urca lent dar sigur. In fata lui, o femeie trupesa, in jur de patruzeci. Neteda, curatica, ingrijita. Pe la saisprezece ani fusese aceea careia in scoala profesionala i se spunea din toate partile: frumusica foc. Dupa cum sunt imbracati (si hraniti, se vede), celor doi le merge bine, din cand in cand foarte bine. Ea pare de-ai casei. Barbatul, mai mult ca sigur, in bransa. Vingt ans après, ea ar fi putut fi vanzatoare chiar aici. El, responsabil la vreo alimentara de cartier. Poate la un aprozar intr-o piata centrala. Dupa cum se privesc si evita complicat sa se atinga, desi pofta, oho, exista, se poate intelege ca mai demult s-au cunoscut in fel si chip. Ceva care, oricat de departat, aminteste de Ionica cel Prost si Catrina, fata popii Cioric?! Oricum, intalnirea este neasteptata si plina de miez pentru amandoi. Femeia este chiar emotionata, insa controleaza situatia, doar le mustaceste. Are si de unde, un ochi ager isi da seama ca se depileaza zilnic de la glezne si pana la sprancene. Pai bine, zice barbatul, da” arati traznet, super ochei. Adauga in soapta: data dracu” ca intotdeauna… Ei ii place ce aude. O vad, pe cand ma pierd in multime, cum ii scapa moale o mana pe umar, da, e mai inalta cu un cap decat el.

Te opresti la o firma unde se vand pantofi. Licenta italiana, mana de lucru ieftina, romaneasca.

Incerci niste papuci de casa. Nu arata rau. Dar put a ceva foarte chimic, si foarte de demult, creolina, de pilda, cu care se dezinfectau altadata closetele publice. Te afli in treaba si chestionezi vanzatoarea. E cumsecade, cam trecuta, altfel decat fetele subtirele de la standurile cu incaltaminte scumpa.

Pute, ii spui. Ea te priveste prietenos, ia papucul de staif si il duce la nas. Zambeste complice. N-are a face, spune, sa stiti ca sunt buni. Ii scoateti afara pa balcon si iese mirosul.

Acest “scoateti pe balcon” este o poveste, intre altele, a romanului din vremea socialismului multilateral dezvoltat. Viata la bloc. Cei mai multi traiesc la acelasi numitor: cartierul, Dacia, blocul, apartamentul, intretinerea, policlinica, pensia, chestiunea nu tocmai de neglijat si deloc simpla a scoaterii pe usa a sicriului si trambalarii lui pe scara ingusta. Balconul si spectacolul grotesc de la ciclul balconiadei de prin anii ”80, la termopanul ca stare de maxima prosperitate, tot “la bloc”, in zilele noastre. Femeia insista sa cumpar papucii. Ea trebuie sa vanda. Piesa neinsemnata in sistem, fara ea, insa, mecanismul da rateuri. Va rog eu frumos, astia-s papuci ca lumea.

In iarna lui 1988, tot la Unirea. Intuneric, frig, umezeala, galantare si rafturi aproape goale. Vanzatoarele, nemiscate in spatele tejghelei, caciuli de lana impletita, saluri, manusi.

Un om cu pufoaica, cizme de cauciuc si caciula cu urechi cere, pentru fetita de langa el, o pereche de manusi. N-avem. O geaca de vinilin. N-avem. Fata scanceste: ia-mi fularu asta… Da-i-l, spune barbatul. Care, ala rosu sau ala albastru? Fetita tace. Priveste crispata ghiulul de aur de pe degetul vanzatoarei. Oricare, maraie tatal, nu conteaza.

Si femeile din spatele galantarului, cu dusmanie, in urma omului: vazusi, tu, cainele asta de tata, sa nu-ntrebe el copilu, fetita aia, ce culoare vrea ea, lasa ca si aia mica, numa” cu ochii pe inelu mieu. Ai dracu oameni, tu…

Si vanzatoarele de atunci, si nefericitul cumparator apartineau aceleiasi lumi. Fara voia lor insa, sistemul ii facea inamici. Involuntar, vanzatoarele deveneau un soi de unelte ale sistemului. Umile, neinsemnate, dar acolo. Schimband ce este de schimbat, ca si femeia de la raftul de pantofi din magazinul privat de astazi.

Acesti anonimi, in general oameni cumsecade, furnici ascultatoare si robace, si pe care toate sistemele de-a lungul istoriei se sprijina, duc, cu sau fara voia lor, greul. Ei sunt patul germinativ.

Da, spune Parava, pentru astia, un loc in Paradis este asigurat inca de la nastere.