PE ALATURI / O prezenta vulcanica...

 

Primele pagini ale volumului de versuri „Tiparele iubirii” de Florin Iordache (editie revizuita si adaugita, datata 2009 si aparuta in decembrie 2008 la ZIP, Bucuresti) sunt ocupate de o prefata entuziasta, semnata de Robert Toma: „Poet, prozator, dramaturg, profesor universitar, Florin Iordache este, in mijlocul nostru, o prezenta vulcanica…”

Citind, in continuare, si versurile din carte, constatam ca autorul lor este, intr-adevar, o prezenta vulcanica, dar in sensul peiorativ al cuvantului… Modul sau de a scrie este exploziv-interjectional, generand un fel de chiote stridente, nu poezie. Cele mai avantate si hilare sunt declaratiile de dragoste:  

„Sunt o mare de flacari,/ O cavalcada de vreri,/ Ochii ei/ Prevestitori de furtuna/ Si totusi/ Vibrante emotii/ Ma cheama/ Noptile…” (Stare);

 

„Tu esti nemarginirea/ Minunato!/ Fiorii tai mi-aduc/ Soapte de vecernii…/ Tu esti presimtirea/ Eleganto!” (In vinetii zori);

„Tu tipai in noapte/ Un hohot ancestral/ Si rastignit pe spate/ Te visam astral” (Cuprindere) etc. In schimb, versurile imnice inchinate lui Nicolae Ceausescu, asa caraghioase cum sunt, au si ceva inspaimantator, evocand anii de teroare ideologica in care glorificarea dictatorului comunist devenise obligatorie:  

„Cu sudoarea fruntii si cu brate tari,/ De la Cernavoda pana la Agigea,/ Construiau in arsiti bravii militari,/ «Epocii de Aur» ii zideau «Efigia»!/…/ Prin tot ce-ai patimit si faurit,/ Popor reinviat, trai-vei in istorii…/ Pierit-a Ceausescu, cu visul implinit,/ Jertfindu-se, ca toti cutezatorii!” (Canalul Dunare – Marea Neagra).

Umorul involuntar din textele acestui Vezuviu al poeziei romanesti seamana in mare masura cu umorul involuntar din textele propagandistice de dinainte de 1989. Din nefericire, nu lipsesc nici versurile denigratoare. In stilul grosolan-vehement practicat de revista Saptamana (si, ulterior, de Romania Mare),Florin Iordache face aluzii nerusinate la una dintre cele mai demne si admirate poete ale romanilor, Ana Blandiana:  

„Nu se mai intoarce timpul din trecut,/ Chiar de vor lichele titluri de eroi!/ Cabotinii scenei vad ce n-au vazut:/ Sanii poetesei linsi de un pisoi./…/ Plange poetesa cu lacrimi de noroi…/ Nu se mai intoarce timpul din trecut!” (Rondelul lui Arpagic).

Lacrimile unei fiinte omenesti nu pot fi de noroi. In schimb, exista mult noroi in aceasta carte, ceea ce ne face sa credem ca prefatatorul, atunci cand il compara pe autorul cartii cu un vulcan, se gandea la un vulcan noroios.