Pe când Matei Millo juca la Hanul Bossel/ de Emanuel Bădescu

Pe Podul Mogoșoaiei, încă de la începutul veacului al
XVlI-lea, boierii cei mari ai Țării Românești se întrecură în a-și
zidi case mari și, după gustul vremii, arătoase. Între ei, un loc
de seamă il ocupau Ghiculeștii, care au dat țării nenumărați
și luminați voievozi. O parte dintre pro­prietățile lor se înșirau
de la strada Edgar Quinet de astăzi până la strada Regală.
Impresionau prin dimensiunile lor palatele lui Scarlat Ghica și
Tache Ghica, ultimul prefăcut mai târziu în Hotelul Charles Brofft
și apoi în Hotel Continental.

“La 1839 – povestește Gheorghe Cruțescu -, partea de
miazănoapte a palatului lui Ghica a fost cumpărată, la mezat, de un
tapițer sas, anume Friedrich Bossel, care fie că doar repară, fie
că zidi din temelie lungul șir de case cu un etaj cunoscut, până la
sfârșitul veacului, sub numele de casa Bossel. Zece ani după
cumpărare, sasul deschidea în catul de sus o sală de bal și de
teatru, care, timp de treizeci de ani, mai ales după sfârșitul
Sălii Momolo, a adăpostit balurile cele mai nobile si singurele
spectacole din București, ca cele de la Teatrul Național după
1853.”
Sala avea 330 de staluri și 22 de loji, plus o mică galerie
pentru amatorii de teatru nevoiași. Aici a debutat, în seara zilei
de 5 august 1850, Matei Millo în “Coana Chirița”. Spectacolul a
trebuit să fie repetat de trei ori într-o zi! “Jucă apoi – ne
spune Constantin Ollănescu – Baba Hârca cu un succes nebun,
care desfundă mahalalele și făcu, zile după zile și seri după seri,
să curgă lumea la poarta Teatrului. Vestea despre Millo luase
într-atât proporțiile unui eveniment, că veneau boierii de
pe la moșii să-l vază jucând și chiar Vodă Știrbei cu Doamna se
coborî de două ori de la Câmpina, într-adins pentru a se duce la
teatru”.
Carol Szathmari, care între anii 1847-1856 și-a avut atelierul
fotografic la Hanul Bossel, în prăvălia din colțul nordic, l-a
fotografiat – pe la 1864 – pe marele actor în diverse roluri
interpretate pe scena care concura Teatrul Mare de peste
drum.
Era o perioadă efervescentă pentru Friedrich Bossel, pozitiv
accentuată de trecerea armatei lui Coronini prin București. A
înființat Societatea Liedertafel, a construit Pasajul Român,
inaugurat în iunie 1859, a obținut pentru comunitatea de
limbă germană și idiș mahalalele Izvor și Manea Brutaru, a
cumpărat moșia Băicoi din Prahova, a devenit membru fondator al
Societății de Tragere la Semn, pentru care a amenajat un
poligon lângă biserica numită Cuibul cu Barză, în fosta grădină
Manu. În doar două decenii, un simplu dar foarte capabil tapițer
ajunsese să joace solitar rolul de amfitrion al protipendadei
valahe!
Nici până astăzi n-am reușit să dezleg misterul acestui
succes. Bănuiesc ajutorul substanțial, deși discret, al
Consulatului Austriac, situat atunci în imediata apropiere a
hanului, pe locul unde va fi construit Hotelul Donat Huques.
Țara Românească era de multă vreme vizată de Imperiul Habsburgic.
Este semnificativă “mâna de ajutor” întinsă liberalilor rusofobi
din Partida Națională, pe care, astfel, austriecii îi puteau
supraveghea și, eventual, îndepărta și de Franța. Într-o prăvălie a
Hanului Bossel, marelui naționalist C.A. Rosetti i se va facilita,
împotriva voinței iui Gheorghe Bibescu, Domnul Țării,
deschiderea în 1846 a unei librării în care, de fapt, se făcea
politică revoluționară. Mai târziu, Rosetti și-a instalat în
apartamentele dinspre Biserica Dintr-o Zi, puse la dispoziție de
Bossel, tipografia și redacția ziarului “Românul”.
În 1860 fruntașul liberal a deschis aici și o prăvălie de
vinuri alese, Au Gourmand, care va scandaliza boierimea și mai cu
seamă parveniții, pe motiv de… înjosire! Erau zile de glorie
pentru Bossel, mărturisea Ulysse de Marsillac, prețiosul vecin,
care se producea uneori
la pian, interpretând sonate de Beethoven în fața unei săli
arhipline. Din nefericire pentru fostul tapițer, ghinionul nu va
întârzia să se facă simțit.
Neputând să achite suma da bani împrumutată de
la zaraful Isaac Menachem pentru construirea Pasajului Român, i-a
cedat acestuia hanul și sala de teatru, care, treptat, vor cădea
pradă uitării. Rosetti și-a mutat tipografia lângă biserica pe nume
Caimacata, în vecinătatea Consulatului Angliei, unde activau rudele
soției.
Sărăcit și uitat de bucureșteni, Friedrich Bossel va înceta
din viață în 1873. Hanul său, ajuns după 1883 în proprietatea lui
Leon Mircuș, va fi cumpărat în 1906 de Societatea Imobiliara
și va fi demolat în anul 1913, în locul său clădindu-se un
palat impunător, în care va fi amenajată prima sală de
cinematograf.

EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în
cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Romåne.
Licen]iat în istorie la Universitatea Bucure[ti, a colaborat cu
peste 1.000 articole la revistele “Formula AS”, “Lumea Magazin”,
“Magazin Istoric” [i la “Ziarul de Duminic`”. A publicat 1
Decembrie 1918 Alba Iulia – București [i
Imnurile na]ionale la romåni. Este și coautor al volumelor
Scurtă istorie a regalității în
România, Nicolae Ionescu. Bucureștii de
altădată, De la Vatican la
Ierusalim, Conspirația
securității, Bucure[tii n imagini n vremea
lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).