Pe ce mizăm în 2013

Știm deja cine va fi prim-ministru. Peste câteva zile, probabil, va fi instalat noul guvern. Și mai departe? Speranța că economia se va însănătoși nu e nicidecum neîntemeiată. Nu va fi însă deloc ușor să fie dusă până la capăt schimbarea în economia reală. Mai ales că o parte semnificativă din societatea românească s-a obișnuit cu sărăcia. Românilor li se par firești și bugetele amputate, și salariile modeste, și mărfurile de calitate îndoielnică pe care le cumpără cu bani mulți. “A strânge cureaua” a devenit un fel de “perpetuum mobile” al existenței noastre.

Cert este că fără concurență, fără rigori contractuale și fără cerința de a lua în seamă semnalele piețelor înaintarea va fi grea. Iar neputința celor mai multe dintre întreprinderile de stat de a realiza produse competitive, care să fie căutate pe piața internă sau la export, e doar în parte suplinită de companii private performante. Există totuși o bază de pornire. Un activ adunat în mai mulți ani. Căci reformele nu puteau fi prea multă vreme amânate. Societatea românească trebuia, la un moment dat, să se grăbească pentru a pune în mișcare spirala expansiunii economice. Starea de așteptare nu era decât un mod de a lungi bolile economiei românești. Și bolile bugetului. Din 2000 până în 2008 inclusiv, fără întrerupere, PIB-ul nostru a urcat cu ritmuri neatinse nici în Bulgaria, nici în Ungaria, nici în Cehia, nici în Slovacia sau în Polonia, nici chiar în Slovenia. Și unde e creștere e loc pentru investiții. Sigur, inflația mare ar fi putut să constituie, pentru investitori, un motiv de descurajare. Dar i-a încurajat tendința dezinflaționistă. Practic, inflația se transformase în dezinflație și investitorii au primit astfel un semnal pozitiv. E drept, progresele făcute de țara noastră, care au schimbat fața economiei, s-au manifestat cu deosebire în planul macrostabilizării. Dar macrostabilizarea a favorizat schimbări importante și în economia reală. Sigur, astfel de schimbări ar fi avut efecte durabile dacă ar fi fost atacate structurile din companii, îndeosebi în cele de stat. Dar la astfel de performanțe nu a fost posibil să ajungem în ritmul lent cu care au înaintat reformele structurale până în 2008, cu motoare ale pieței ce au fost turate unul câte unul și cu legități economice ce au fost încălcate sistematic, una câte una, de teamă ca șocul reformelor să nu fie resimțit prea dur de electorat. Așa că economia românească, în nouă ani de creștere economică plus, din cauza jumătăților de măsură nu și-a asigurat formarea unei mase critice de schimbare, care să favorizeze un raport optim între câștigurile și pierderile din economie. În 2009 și în 2010 am parcurs o etapă a “creșterii minus”. Ceea ce înseamnă că PIB-ul a crescut… sub nivelul anului 2008. În 2011 am avut creștere peste nivelul anului trecut. O “creștere plus” de 2,5 la sută. Pe o creștere plus mizăm și în 2012, ce va rezulta, fără îndoială, dintr-un salt în jos în primul trimestru, unul în sus în trimestrul al doilea, din nou unul în jos în trimestrul al treilea și, probabil, un salt în sus în trimestrul pe care îl vom încheia în mai puțin de două săptămâni. Pentru că, după ce în trimestrul al doilea al anului curent PIB-ul a preluat șocurile secetei de astă vară, economia și-a revenit într-o oarecare măsură. Pe această bază, în curs de consolidare, un efort de relansare a creșterii în 2013 ar fi nu doar benefic, ci și necesar. Pentru relansarea creșterii, în 2013, chiar și cu numai 1 la sută, va fi nevoie să fie vitalizate stimulentele muncii. De aici, cerința ca viața economică să fie dominată de inițiativă, efort constructiv și punerea la lucru a inteligenței creatoare. Avem o singură șansă de a scăpa din capcana crizei economice: să punem în sfârșit semnul egal între deciziile aducătoare de profit colectiv și câștigul individual; între munca aducătoare de bogăție colectivă și vocația individuală pentru lucrul bine făcut. Pentru ca pofta de consum să devină egală cu pofta de muncă performantă.