Pe mocheta, la Mungiu

Cluj, 2007, deschiderea Festivalului International de Film Transilvania. Dupa opt ore intr-un tren supraaglomerat, plonjarea in holul cinematografului Republica, centrul de presa al TIFF, pare sa faca parte dintr-o secventa filmata pe repede inainte. Atmosfera e deja electriza(n)ta: filmul prezentat in deschidere este 4 luni, 3 saptamani si doua zile, al lui Cristi Mungiu, proaspat intors de la Cannes cu Palme d’Or. Valuri de invitati speciali, ziaristi si spectatori asalteaza cu doua ore inainte casa de bilete si holul cinematografului. Pe unde iti rotesti ochii e plin, oamenii stau pe jos inghesuiti unii in altii, ori insirati in picioare de-a lungul peretilor… Nimeni nu-si face probleme de confort, iar vecinii de mocheta se straduiesc sa-ti faca putin loc, intr-o solidaritate stimabila. Tensiunea creste, filmul incepe… membrele amortite si spatele intepenit au uitat sa protesteze, rasuflarea se taie in fata talentului formidabil al acestui regizor… Povestea e impecabil spusa, actorii sunt animati de o forta incredibila, nimic nu lipseste, nimic nu e in plus… Generic final, o clipa de tacere solemna… Aplauzele izbucnesc, zguduind sala, publicul freamata de emotie, Cristi Mungiu, vizibil miscat si mult prea modest, prezinta pe scena echipa, parca nevenindu-i sa creada in fata aplauzelor care nu se mai termina (la fine de festival, filmul avea sa fie incununat, de altfel, in afara competitiei, cu Premiul special TIFF 2007)… Un inceput briliant, demn de un festival a carui oferta ametitoare consolideaza certitudinea ca in lume se mai face cinema de valoare, adevarat, rascolitor, puternic… Ilustrul Nicolas Roeg, unul dintre cei mai interesanti si profunzi regizori britanici, isi prezinta, emotionat de prezenta la TIFF, cele trei filme din selectie, care rearanjeaza ierarhiile oricarui cinefil: Walkabout, Puffball (in premiera mondiala la TIFF!) si clasicul Don’t Look Now… Oferta e irezistibila: drame tandre, precum uluitorul Irina Palm, mare succes la Berlin, Paprika, un animat japonez fascinant, filmele de o aciditate socanta ale lui Neil LaBute, inclasabilul coreean Monstrul, care a sedus publicul din Franta, magicul Interviu, al lui Theo Van Gogh, I Really Hate My Job, o comedie britanica atipica, miezoasa, inventiva si sarmanta, cu doua excelente actrite romance – Oana Pellea si Alexandra Maria Lara – si chiar experimente uluitoare gen Don, remake-ul bollywoodian contemporan al unui delirant succes de casa in India anilor ’70. Din nou, Clujul a pulsat o data cu TIFF-ul, gazduind cu gratie cel mai onorant festival de film din Romania.