Pe nervii Securitatii (I)

Incet, incet, dosarele noastre “de urmarire informativa”, alcatuite de diversele Directii ale Securitatii, ajung sa defineasca o adevarata directie literara. Peste vreo zece ani, istoricii vor fi nevoiti sa faca din “Literatura D.U.I.” un capitol aparte.

Deja “cazul Oprescu” la Stelian Tanase risca sa lase in umbra Luxul melancoliei, dupa cum “cazul M. Iorgulescu” din dosarul Bujor Nedelcovici eclipseaza ditamai Somnul vamesului. Acum, am citit in aceeasi saptamana un roman in care eroul – scriitor cu T.O. (adica microfonul Secu) in baie – plonjeaza in propriul D. U. I. ca in caderea dracilor (Petru si Pavel de Mircea Daneliuc) si dosarul propriu-zis de urmarire informativa al lui Vasile Gavrilescu*, dandu-i, iata, intaietate celui din urma. Si asta tocmai din cauza primatului pe care se cuvine sa-l detina documentul originar, netrucat (sper), neliteraturizat, ci numai adnotat mai mult sau mai putin liric si reflexiv.

Cine este Vasile Gavrilescu editura nu ne spune. Ce-i drept, reiese cu prisosinta din lectura celor 22 de dosare rezumate aici. Eu unul i-am recenzat prima carte, un roman, acum vreo 10-12 ani (nu stiu daca acela va fi fost romanul-eseu-poem care, dupa cum se vede, a pus pe jar securimea craioveana, literalmente obsedata ca V.G. “continua sa scrie!”), dupa ce il intalnisem in 1991 pe autor la Paris, unde se afla stabilit de pe la mijlocul anilor ’80. Un debut editorial datorat lui Mircea Ciobanu. De atunci n-am mai stiut nimic de aceasta bizara inzestrare anarhista, soi de pandur epicureu si coleric, altruist si razbunator, inteligenta subtila, orgoliu agresiv, vointa de afirmare subminata sistematic de impulsuri elementare. Mandrie si tenacitate olteneasca, dar cu disciplina, sa-i zic, nemteasca, pe linie paterna. De ce nemteasca?

Nascut la 5 aprilie 1937 la Silistra, in Bulgaria, fiul lui Iancu si Elisabeta, cum se zice la dosar, Vasile Gavrilescu nu confirma, dar nici nu infirma varianta sotiei (cea care l-a turnat la Securitate ani de-a randul, cu stupefianta… fidelitate): “Mama sotului meu, decedata in detentie, a facut parte din aceeasi grupare cu el. A fost unguroaica de origine, amanta la casa regelui, Miss Romania prin 1920. Fiind nemaritata, s-a incurcat cu un neamt pe nume Berlingher, cu care a ramas gravida si care cunoscand-o ca femeie de moravuri usoare nu a luat-o in casatorie”.

Gruparea de care amintea Gavrilescu Aurora, aflam din alta nota, se numea “Bastonul captusit”, fusese initiata de Gavrilescu in 1958 si era compusa din 18 tineri. Urmarea: condamnare la 22 de ani pentru “uneltire contra ordinii sociale”. Gratiat cu “politicii” in 1964, inotator vanjos, Gavrilescu trece fraudulos Dunarea in Iugoslavia, de unde este returnat, iar la 8 dec. 1965 ia sapte ani de corectionala ca “frontierist”. Va fi eliberat in dec. 1968 “prin obtinerea conditionalului”. Evident ca obiectivului “Liliacul” (sau “Ganescu”) i se va deschide la iuteala dosar de urmarire, in special anii 1971-1976 fiind captusiti de o forfota nebuna a securimii craiovene: 43 de informatori si 50 de nume de ofiteri sunt inventariati cu amara mandrie de autor. De fapt, care era buba la care au asudat cu legiuni de nervi, amenintari, furii si neputinte col. Lungu Gheorghe, lt. col. Bodunescu Ion, maiorul Iovan Constantin & Co.? Cele patru, cinci, zece caiete ale romanului-poem, vezi bine ca dusmanos, subversiv, pe care electricianul Gavrilescu le scria ascuns prin cavouri, le ascundea in dulapul cu fund dublu si pentru care Inspectoratul Judetului Dolj al M.I. era la un pas de turbare. Hora securistica dimprejurul acestui manuscris e de-un haz comparabil cu contextele Behemothului bulgakovian.

Doua documente sunt senzationale aici. Primul este episodul instalarii microfoanelor in casa, la 5 aug. 1972, p. 112 s.u. (dar vezi si la 338, in martie 1974), de un grotesc demential, unde mr. Vlad Gheorghe este insarcinat sa-l expedieze intr-o delegatie pe urmarit, col. Lungu ii cheama sotia la o discutie, maior Juganaru urmareste “deplasarea copiilor la gradinita”, sectoristul cheama vecinele la o vorbire fictiva spre a le indeparta de locuinta supusa microfonarii, maiorul Obradovici instaleaza “lucrarea de tip A.M.C., dincolo de zidul strapuns pentru montarea microfonului aflandu-se serg. maj. Sarbu Iulian, “la circuitul telefonic fictiv care va fi tras simultan cu efectuarea lucrarii”. Totul supravegheat de lt. col. Caldare Stefan.

Al doilea este suita declaratiilor sotiei, racolata inca din 1958 si care in iulie 1972, de ex., afirma ca “gandindu-ma la viitorul acestor copii (6 si 2 ani) am venit aici, copiii se maresc si el le otraveste sufletul cu ideile sale si nu vreau ca ei sa-i calce pe urme, sa ajunga sa infunde puscariile. In 1965 nu am anuntat organele de securitate despre faptul ca sotul meu va trece frontiera R.S.R. deoarece credeam ca nu va fi in stare sa treaca Dunarea, speram ca se va ineca. (…) Intrebandu-l de ce scrie, sotul meu mi-a spus ca in prezent este mai bine sa lupti cu condeiul decat cu arma in mana. Mi-a confirmat ca dupa ce va termina redactarea acestor scrieri, intentioneaza sa le scoata din tara. Cele scrise, sotul meu le pastreaza in lada de la studio si in sertarul mesei de toaleta…”.

Acesta-i doar inceputul.

*) Vasile Gavrilescu, Liliacul, Editura Antim Ivireanul, Rm. Valcea, 2004, 412 pag.