Pe traseul lui 336. GALERIE FOTO

Îl iau adesea pe 336, atunci când nu sunt foarte grăbit, ca să ajung în Centru, la Universitate, venind din Militari, sau invers. Este traseul dintre două lumi, de-a lungul căruia orașul își arată suferința, tristețile, nostalgiile, neputințele. Un oraș care, volens-nolens, a ajuns dintr-un utopic “mic Paris” o penibilă capitală europeană.

Plecând de undeva de printre blocurile de pe strada Apusului, autobuzul străbate, cu multe stații, un lung bulevard de blocuri, fost Armata poporului, rebotezat Iuliu Maniu. Blocurile sunt cu zece etaje și mânjite de ploi. Toate. Doar balcoanele și ferestrele diferențiază situația financiară a locatarului care a avut sau nu bani de termopane, a rămas cu vechiul cornier sau nici măcar atât. Ca un rânjet de ștoarfă bătrână, care, funcție de dever și noroc, și-a pus dinți de tablă, aur sau porțelan. Pe tot bulevardul, stațiile de autobuz sunt scurte, așa încât la miezul zilei pensionarii plecați cu sacoșa la cumpărături să poată coborî/ urca chiar acolo unde au nevoie. Printre ei se mai întâmplă câte un boschetar care se adăpostește de frig, iarna, sau de soare, vara, și care este atât de odios mirositor, încât nimeni nu are curajul (și ficatul aferent) să-l ia de braț să-l dea jos, așa încât în jurul lui se face gol. În rest, oameni ai muncii de la orașe și sate, elevi, studenți, puștoaice, șmecheri.

La intersecția Lujerului, după trei semafoare, se face o deschidere bruscă de peisaj cu Cora aproape și Mall-ul Plaza în depărtare. Pentru cine are treabă. Pentru restul, iarăși blocuri lungi și triste. Statuia Leul (oare mai citește cineva inscripția de pe soclu?) este un vestigiu-bornă de pătrundere printre două teritorii exclusiviste, traversate în viteză, fie-n pantă, fie-n rampă: Palatul Cotroceni, lumea-zeilor-atotputernici și Grădina botanică, lumea verde-care-ne-hrănește-și-respiră. Apoi ajungem la apă.

Dâmbovița, pe malul căreia citesc “Basarabia – pământ românesc”. Cândva citeam și “Becali -pleacă!”. Un fel de exhibiție anonimă, la fel ca și pe forumuri. Imediat apoi îmi sare în ochi scheletul uriaș a ceea ce trebuia să fie o Casă Radio ceaușistă, apoi un Mall turcesc, iar acum este o carie urâtă, precedată de incredibila risipă a unui teren de prea mulți ani stăpânit de bălării și de o primărie de sector. Adică de nimeni.

Biserica Sf. Elefterie, “Eroii sanitari” și Opera anunță, fiecare în felul său, că urmează Centrul Capitalei. Ce case frumoase erau… cândva. Ce blocuri se făceau… odată. Trăinicie. Arhitectură. Și pe dreapta, și pe stânga bulevardelor Kogălniceanu și Regina Elisabeta (fost 6 Martie pe vremea când erau cinematografele unul lângă altul). Din mersul autobuzului nu pot citi plăcuțele memoriale, mai văd doar câte o bulină roșie, multă scorojeală cenușie, graffiti de amatori, stencil-uri cu Băsescu și Ceaușescu, câte o schelă cu plasă. În Cișmigiu, la intrarea în parc, văd niște gherete și niște protestatari în greva foamei, iar vis-à-vis, la Primăria Capitalei, nu văd decât polițiști comunitari cu mașinile lor.

Gata, am ajuns la Universitate. Au trecut doar cam 25 de minute de când am plecat dintr-un colț de stradă al Bucureștiului și am ajuns la “kilometrul zero al libertății și democrației”. Aici este deocamdată o groapă mare, despre care unii pretind că e șantier arheologic, iar alții că ar fi șantier de construcții subterane. Până să se hotărască, Mihai Viteazul, așa statuie cum este, a plecat să vegheze Casa Poporului dinspre Parcul Izvor. Alături de învățații neamului.