Pe urmele genocidului armean/ de Ziarul de duminică

Laure Marchand, Guillaume Perrier

Turcia și fantoma armeană

Pe urmele genocidului

Editura Corint istorie

Traducere din limba franceză de Nicolae Drăgușin. Prefață de Sorin Antohi. Cuvânt-înainte de Taner Akcam.

„Studiul lui Laure Marchand și Guillaume Perrier marchează un punct de cotitură în felul de a înțelege informațiile cu privire la societatea turcă sau statul turc. Cei doi practică aici un jurnalism axat pe istorie, pe analizarea unor evenimente fondatoare precum genocidul armenilor, în scopul de a decripta prezentul.” – Raymond Kévorkian

 „Un fascinant reportaj prin timp și spațiu despre ceva ce se poate nega că a fost, dar din care nu se poate nega că au rămas urme: Dosar 1915. Fantoma unui genocid care stă ca act fondator al unui nou destin pentru poporul turc nu are cum să nu fie vizibilă. Doi jurnaliști pot aduce la zi un trecut pe care sute de istorici îl caută scotocind prin arhive și documente ce nu pot contesta memoria istoriei.” Prefața lui Sorin Antohi e revelatoare:

„După exact un secol de la sângeroasele evenimente, masacrul armenilor din 1915 nu mai ridică probleme istoriografice: majoritatea documentelor și mărturiilor relevante au fost publicate; actorii, antecedentele, cauzele, contextele, semnificațiile și consecințele au fost lămurite. În orice caz, faptele istoriei mari au fost stabilite fără putință rațională de tăgadă, iar detaliile istoriei mici sunt tot mai minuțios cercetate – până la nivelul comunităților mici, chiar al familiilor și indivizilor. Astfel, primul genocid al secolului trecut, paradigmatic din toate punctele de vedere, nu mai poate fi tratat în alt registru (de pildă, ca rezultat – contingent, nu premeditat și planificat – al situației de anarhie, anomie, lovituri de stat, război civil și război de la sfârșitul Imperiului Otoman) decât de cei care, în moduri diferite (ca grad, nu ca natură), relativizează ori pur și simplu neagă evidențele. Știm și de ce Turcia nu-și asumă acest genocid: este crima fondatoare a unui stat și a unei societăți. (V. articolul meu „De ce nu-și asumă Turcia genocidul armean?” din Observator cultural, nr. 769, 24 aprilie 2015; cf. întregul dosar tematic al numărului, inițiat și îngrijit de Bedros Horasangian.) În toate cazurile comparabile (dincolo de diferențele lor ireductibile), negaționismul însuși este un corolar durabil al genocidului, o intolerabilă continuare simbolică a crimei propriu-zise. Acest ultim punct, formulat exemplar de Pierre Vidal-Naquet (Les Assasins de la mémoire, 1987), este esențial pentru analiza holocaustului – mai veche, mai vastă și cu siguranță mai cunoscută mediului academic și opiniei publice –, aplicându-se oricărei experiențe genocidare. Pentru a opri cu adevărat genocidul, pentru a-l izola în trecut și pentru a putea merge înainte, statele, societățile și indivizii trebuie să divulge, să deconstruiască și să contracareze negaționismul.

În cazul particular al Turciei, negaționismul este însă mai radical decât putea fi în cazul Germaniei. Dar nu a fost, din cauze extrem de complexe, și nu fiindcă germanii ar fi trecut brusc de la genocid la etica weberiană a convingerii și responsabilității. Așa cum Taner Akçam, unul dintre puținii intelectuali turci care gândesc limpede pe această temă tragică, arată în cuvântul-înainte al acestui volum (un mișcător text confesiv și autoreflexiv, inspirat de Habermas și Elias Siberski, deci de o mai veche reflecție asupra holocaustului, memoriei comunicative și uitării sociale), discuția despre genocid în Turcia echivalează cu o alegere imposibilă, deși dalectică, între ființă și neant. Ființa Turciei actuale depinde, pur și simplu, de neantul în care i-a aruncat pe armenii săi. Nu sunt vorbe mari, nici speculații metafizice. De la imposibilitatea de a-și defini identitatea colectivă și personală până la teama de obligația despăgubirilor materiale, Turcia și turcii sunt bântuiți de fantoma armenilor. (Evident, au existat multe alte victime ale masacrelor, în special dintre creștini – care reprezentau cam 30% din populație în 1915. Din motive de concizie, vorbesc aici doar de cel mai numeros grup etnic-religios distrus de un stat și de o majoritate, ale căror nou consens și recunoaștere reciprocă s-au făurit printr-un program biopolitic bazat deopotrivă pe eugenismul exterminaționist și pe violența mimetică nestăvilită.)

Dar dacă istoria genocidului din 1915 și-a atins forma canonică, amintirea și memoria sa culturală sunt încă fluide.

Tocmai de aceea salut demersul jurnaliștilor francezi Laure Marchand și Guillaume Perrier, corespondenții în Turcia ai celor două mari cotidiene rivale, Le Monde, respectiv Le Figaro. Cartea lor, densă și captivantă, se citește ca un roman polițist și e utilă ca un tratat.

Amintirea genocidului mai dăinuie, dar mai ales în spațiul privat și în cele comunitare, sub asediul insidios al uitării. Ca întotdeauna, dezastrele naturale și umane sunt comunicate cu greu de supraviețuitori, indiferent de care parte a baricadei s-au găsit – actori (călăi, victime; uneori, și una, și alta) sau martori (de toate tipurile) –, indiferent cum se văd ori ar vrea să fie văzuți astăzi. Cartea pe care o țineți în mână are marele merit de a explora acest vast și în mare parte secret teritoriu al amintirii. În maniera directă și lipsită de pretenții a jurnalismului de calitate, fără veleitățile pseudo-savante ale unor domenii academice aflate în căutarea propriului statut epistemologic și instituțional (istorie orală, antropologie culturală, istorie recentă etc.), Laure Marchand și Guillaume Perrier au bătut Turcia în lung și-n lat, de la Istanbul și Ankara până în locurile cele mai izolate ale Turciei profunde, vorbind cu oamenii. Căutându-i și găsindu-i pe martorii secundari ai genocidului (după aproape un secol, supraviețuitorii sunt improbabili), cei doi autori le-au câștigat încrederea, i-au făcut să vorbească despre subiecte pe care uneori le țineau ascunse și de ei înșiși, i-au ascultat empatic.

Astfel, vocile multiple și eterogene pe care ni le restituie autorii acoperă aproape întregul spectru de posibilități: copii și nepoți ai supraviețuitorilor; femei și bărbați; armeni (din diaspora ori din Turcia, unde adesea trăiesc în tăcere, vorbind sau nu limba maternă, convertiți la islam, rămași creștini ori reveniți la creștinism, laici etc.), turci, kurzi, sirieni, din familii mixte și cu identități personale schimbătoare etc.; persoane încrezătoare, gata de confesiune și capabile să-și articuleze amintirile, reticente ori de-a dreptul ostile. De departe, cazurile cele mai interesante sunt cele ale armenilor care și-au pierdut identitatea ca urmare a genocidului și nu și-au putut-o redescoperi ori reinventa, integral ori parțial, în privat, în sfera publică ori în ambele. Vocile acestor cripto-armeni, precum și încercarea de a le conferi credibilitate și demnitate, indiferent de poziția lor (trecută, prezentă, prefigurată) pe linia continuă dintre turc și armean, dintre musulman și creștin, reprezintă contribuțiile cele mai importante ale volumului.

Pentru a putea asculta asemenea voci și a înțelege asemenea vieți, un recurs la conceptul de memorie culturală este obligatoriu. Din motivele de concizie deja invocate, mă limitez la enunțarea chestiunii și la sugestii de lărgire a sferei conceptului amintit pe baza experienței cripto-armenilor.

(…)

Lucrarea pe care o citiți se înscrie într-un fenomen mai complex de renaștere memorială a unei lumi pierdute. În fața ororii Istoriei, ne rămân numai asemenea modeste consolări. Discuția trebuie însă dusă până la capăt, în sensul cărții și al paginilor mele.”