Penita si mana...

“Transcrierea a fost facuta in doua etape, pentru ca de la ultimele randuri ale f. 331 r. penita putin tocita si asprita de pana aici a fost schimbata cu alta foarte ascutita, iar scrisul arata o mana odihnita care reincepe munca cu placere, scrierea devine pentru un rastimp rotunda, mica si mai frumoasa decat precedenta.”

Un simplu comentariu de editor, dar cu cat de multa gingasie ascunsa in participarea-i sufleteasca la prezentarea critica a unui text eminescian (Ideile lui Machiavelli, in Opere, vol. XIV). Sunt cateva file din manuscrisul 2.257, datate prin 1880-1881.
Rasfoiesc, in clipe de gol, la Biblioteca, editia Eminescu, inceputa de Perpessicius si continuata de alti si alti eminenti editori, daruiti acestei munci de-a lungul a peste sapte decenii.
In ultimii treizeci de ani i-am vazut, de multe ori, admirandu-i, cum in vechea salita a cabinetului de manuscrise osteneau la descifrarea fiecarei pagini eminesciene, cum staruiau asupra unui cuvant sau a unei file, cum se intruneau preocupati in consfatuiri tainice, indelungi, intru luminarea unui nou dar transmis peste veac de cel ce ne-a fost dat sa ne intemeieze intru literatura nationala si europeana. Nu vor fi niciodata prea multe cuvintele prin care se cuvine cinstita o astfel de truda daruitoare de comori. A ramas editia, se pierd in uitarea jertfei cei care au alcatuit-o…
Dar alte ganduri leg de aceasta constatare a unui devotat editor. Ce se va mai putea spune despre scrisul nostru peste ani, daca manuscrisele au fost inlocuite de apele, imbietoare ca o vraja, ale ecranelor computerelor? Va mai putea intelege cineva cat de tocita iti era “penita” cand ai scris cutare pagina sau cat de odihnita ti-a fost mana cand ai dus-o sa urmeze drumul de cuvinte al unui vis? Prea putin, in fond, inseamna pentru scriitor si opera sa astfel de constatari… editoriale. Ceea ce ramane este totusi cartea, scrierea trimisa cititorului.
Aparent asa este. Dar dincolo de aceasta sta un alt adevar, sufletesc. Instrainarea cititorilor de scriitori, de care se pomeneste din cand in cand, poate veni si din astfel de pierderi in ritmurile tehnologiilor de ultim moment.
Cati dintre cititorii, tineri indeosebi, au vazut vreodata un manuscris al vreunui scriitor contemporan? Dar mai aminteste cineva de manuscrise, chiar si atunci cand suntem porniti “sa ne cunoastem scriitorii”?
Poate de aici si ciudata convingere a cititorilor ca sufletul scriitorului nu mai trece prin mana care scrie, ci prin computer. Prin acelasi computer pe care se “citesc” tot mai frecvent cartile.