Pensionarea la jurnal/ de Alex Goldiș

Există cel puțin două motive pentru a-l considera pe Livius Ciocârlie cea mai excentrică figură a criticii românești postbelice. O dată, că formula lui critică nu cadrează cu portretul de grup al șaizeciștilor, deși, strict biologic vorbind, el face parte din aceeași generație: mai deloc interesat de cronica literară sau de lupta simbolică pentru reașezarea valorilor după o perioadă tulbure, Livius Ciocârlie n-a fost nici un critic gata să-și asume proiectele monumentale, de început de drum, ale congenerilor. Atât sintezele, cât și monografiile care să reevalueze, dintr-un unghi inedit, perioade sau personalități ale istoriei literare românești, îl lasă rece. În schimb, e mai preocupat de modernizarea formelor literare și a metodelor de interpretare, ceea ce-l face să pledeze deschis, cum puțini au făcut-o în anii 70, pentru naratologie, telquel-ism sau textualism.

Asta până la un punct. Căci, odată cu “Eseurile critice” din 1983, Ciocârlie își va folosi întregul arsenal deprins la școala scepticismului metateoretic pentru a întoarce armele împotriva “maeștrilor” Julia Kristeva, Phillipe Sollers sau Jean Ricardou. De unde derivă și al doilea criteriu al “excentricității” lui Ciocârlie: proteismul, căutarea sistematică a unei forme care să-l încapă. Criticul nu renunță doar la așa-numitul “terorism metodologic” al anilor 60-70, ci la critică în sine, în favoarea unor genuri mai puțin stricte, precum romanul sau jurnalul. Chiar întoarcerile târzii și sporadice la critică – “Caietele lui Cioran” (2000) sau “Pornind de la Valéry” (2006) – iau forma jurnalului. Evoluția scriiturii lui Ciocârlie de la excursul critic-teoretic până la jurnal, cu scurte popasuri în ficțiune, poate fi descrisă ca o eliberare în trepte de convențiile literarului și de constrângerile generice.

De fapt, atât de bine i se potrivește lui Livius Ciocârlie ipostaza diaristului, încât ea amenință să pună în umbră personalitatea criticului sau a romancierului. Dacă cei mai mulți colegi de generație au făcut carieră prodigioasă dând cărți fundamentale ale culturii românești postbelice, Livius Ciocârlie se specializează doar când obligațiile strict academice încetează să-l mai preseze. Astfel încât pentru el pensionarea la jurnal nu înseamnă retragere, ci mai degrabă reconversie profesională. Lui Livius Ciocârlie, meseria de pensionar îi vine ca o mănușă în măsura în care scriitorul pare să aibă vocația lentorii, a tabieturilor (deopotrivă existențiale și literare) și a reflecției de pe margine. Mai mult, în cea mai reflexivă carte de până acum (“Bătrânețe și moarte în mileniul trei”), diaristul își trăda, mai mult sau mai puțin ironic, “talentul incontestabil pentru bătrânețe”.

“Cartea cu fleacuri”*, cel mai recent jurnal, nu face decât să continue reflecția de acum cinci ani la un alt nivel: dacă mai deunăzi bătrânețea era încă prilej de teoretizare (diaristul îi căuta definiții și sensuri în pasaje din scriitori afini), în “Cartea cu fleacuri”, ea devine experiență propriu-zisă. Ce-i drept, o experiență trăită și descrisă tot în maniera extrem de personală a lui Livius Ciocârlie.

Cele mai impresionante pasaje din carte surprind semnele sigure ale îmbătrânirii nu ca pe o tragică decădere corporală sau mintală, care să antreneze îngrijorări sau spaime, ci ca pe o sumă de neînțelegeri sau confuzii aproape amuzante. Sub tonul de je m’en fichism-ul superior al diaristului, tot mai desele blank-uri din memorie, extenuarea la cel mai mic efort sau durerile subite par simple farse pe care fizicul le înscenează zi de zi psihicului: “E curios să-ți dai seama că nu mai ești stăpân pe gesturile simple pe care altădată le făceai ușor. Prima dată am observat acum șase, șapte ani. Încercam să joc badminton cu Maxone, nu mai nimeream. Nu-mi venea să cred. Eu, temutul – de Holi – tenisman! Între timp, am trecut de la sport la viața domestică. Apreciez greșit distanța. Mă împiedic pe scări. Dau în gropi”.

Cartea întreagă se construiește pe acest imens paradox al insului decrepit și abulic, dar cu o minte extrem de trează și de promptă, gata să noteze și să sancționeze fiecare ieșire în decor. Pariul cel mare, mai puțin vizibil din cauza scepticismului cronic al autorului, e acela de a se surprinde îmbătrânind văzând cu ochii. Ceea ce-i, pe lângă drama umană, un teribil experiment intelectual în care se mai întrevede încă profilul textualistului de odinioară, preocupat de limitele metareflecției. E ca și cum Livius Ciocârlie ar căuta în procesul propriei îmbătrâniri răspunsul la o întrebare esențială, formulată în mod radical de toate curentele de gândire din ultima jumătate de veac: până unde poate înregistra luciditatea limitele lucidității?

A nu se înțelege, totuși, că personajul din jurnal e un pensionar ipohondru sau taciturn, răscolit permanent de dileme majore, sau că volumul nu-și merită întru totul titlul. Căci impresia de degajare și de instalare senină în vicisitudinile vârstei a III-a respiră prin toți porii cărții. Și asta mai ales pentru că pe Livius Ciocârlie nici măcar privarea parțială de corp și de avantajele pe care i le oferă acesta în gestionarea relației cu obiectele (cu exteriorul în general) nu-l deranjează foarte tare. Dimpotrivă. Slăbirea reflexelor corporale înseamnă obligații sociale în minus, iar pentru un ins care a încercat dintotdeauna să le evite, ea poate deveni de-a dreptul un lux. E și motivul pentru care autorul jurnalului mărturisește cu mult haz că n-ar apela la aparate auditive. În fond, starea actuală îi solicită doar “îndatorirea socio-culturală de a încerca să audă” și nimic mai mult. Poate că-i exagerat să spui că pierderea facultăților fiziologice ar constitui, la o adică, o condiție a confortului spiritual, însă inteligența superioară a diaristului găsește consolare într-o atare axiomă.

Mai mult, pasajele care compun “Cartea cu fleacuri” sunt demonstrații extrem de convingătoare că, dacă reflexele corporale încep să devină tot mai slabe, în schimb, printr-o frumoasă răzbunare, instinctele intelectuale se acutizează. Mai fragmentat decât cărțile anterioare (pentru că decorul exterior e redus la minim), recentul jurnal al lui Livius Ciocârlie e compus dintr-o sumă de reflecții scurte și percutante. La fel cum pensionarii respectabili își drămuiesc cu zgârcenie resursele și energiile, tot așa autorul jurnalului își economisește fiecare gest retoric în favoarea necesităților zilnice ale gândirii. Capacitatea de reacție și de negație, dialogul fără menajamente cu intelectuali din toate generațiile și de toate calibrele face ca, în ciuda ritualurilor de pensionar, autorul jurnalului să devină, la fiecare pagină, un spirit imberb și nonconformist.

Majoritatea reflecțiilor dovedesc că nicio frază din ceea ce citește Livius Ciocârlie nu scapă susceptibilității programatice a criticului. Thomas Mann, Theodor Adorno, Paul Valéry, Mircea Eliade, G. Călinescu, Lucian Raicu sau, de ce nu, Alex Cistelecan devin obiectul rescrierilor polemice ale eseistului. Pe Livius Ciocârlie par că-l interesează doar ideile pasibile de a fi răsturnate sau răstălmăcite (tot o deformație profesională a fostului telquel-ist?). De aceea, tensiunea cărții e întreținută cel mai adesea de paradox: “«Nu valorez nimic în legătură cu ce nu mă duce la nimic» (Paul Valery). Dacă valorez ceva, cât de cât, numai în legătură cu ce nu duce la nimic poate fi”.

Când nu sunt răsturnări de sens, îndoielile diaristului față de cele citite iau forma ironiei tăioase: “«Vreme de 15 ani de zile, noi am fost contemporani Europei prin cursurile profesorului Nae Ionescu». Mai mult decât contemporani, aș zice, de vreme ce acele cursuri chiar le aparțineau unor europeni”. Scrutat cu atenție, nici G. Călinescu nu scapă, de cele mai multe ori, dezaprobării pline de umor a lui Ciocârlie: “O frază te lasă mască: «Femeia care scrie literatură indispune pe bărbatul cu spirit critic». Iar când vrea s-o dreagă, o strică nu și mai, fiindcă nu se poate, dar destul de rău: «Ar trebui să aibă geniu, ca o contesă de Noailles». Curat geniu, coane Georgică, zău așa!”.

Probe destul de concludente, acestea, că scriitorul nu suferă de “Alzheimer cultural”, cum îi place să se diagnosticheze cu cruzime, dar și cu simpatie compensativă. Prin victoria lucidității asupra degradării fizice, după o înfruntare pusă în scenă cu o uimire câteodată amuzată, alteori amară, “Cartea cu fleacuri” rămâne, probabil, una dintre cele mai senine confesiuni despre bătrânețe și moarte din întreaga literatură română.

*) Livius Ciocârlie, “Cartea cu fleacuri”, Editura Paralela 45, 2010, 256 p.

Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.