Penticostar, Penticostal/ de Alexandru Ciolan

Pentru vorbitorul de astăzi al limbii române, „ispita“ este aproape exclusiv „ademenire, tentație, chemare spre păcat“. Dacă, însă, citim Sfânta Scriptură, aflăm, încă din Ieșire, cap. 17, versetul 7: „cârtiseră fiii lui Israel și ispitiseră pe Domnul, zicând: Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?“. Iar în Evanghelii, găsim nenumărate exemple de „ispitire“ a Mântuitorului. De pildă, în Matei, 19, 3: „Și s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L și zicând: Se cuvine, oare, omului să-și lase femeia sa, pentru orice pricină?“.

„A ispiti”, în limba în care au fost traduse cărțile noastre sfinte, înseamnă „a întreba, a cere răspuns“.

Ortodoxia a avut, are și va avea mereu întrebări și răspunsuri. Ispitiri duhovnicești…

*

*     *

Am trecut (Paștile sunt, să ne amintim, o trecere) din triod în penticostar. Dar ce este penticostarul?

Dicționarele de uz general ale limbii române, începând cu interbelicele Șăineanu și Scriban și terminând cu postbelicul DEX, realizat de Institutul de Lingvistică al Academiei, oferă definiții greșite sau/și incomplete ale penticostarului. Astfel, Șăineanu și Scriban limitează sensul cuvântului la cartea de cult, al cărei conținut este restrâns la slujbele „de la Paști până la Rusalii“. Prima ediție a DEX-ului, din 1975, face aceeași greșeală: vorbește doar despre cartea de cult, dar precizează corect perioada anului bisericesc în care este folosită aceasta: între Paști și prima duminică de după Rusalii. Ultima ediție a DEX, cea din 2009 („revăzută și adăugită“), greșește nu o dată, ca în 1975, ci de două ori, continuând să definească doar cartea de cult, al cărei conținut l-ar constitui „rânduiala slujbelor pe cele 50 de zile dintre Paști și Rusalii“. Putem spune că, în cazul acestui cuvânt cel puțin, revizuirea mai bine nu ar fi avut loc, pentru că a stricat în anii postrevoluționari ceea ce era bine făcut sub comuniști, și că necesara adăugire, a sensului prim al cuvântului penticostar, acela de „perioadă a anului bisericesc, situată între Triod și Octoih“, nu s-a făcut. Dacă Biserica Ortodoxă Română ar fi fost un ONG zgomotos care apără dreptul la imagine al minorităților etnice și sexuale ori dacă ar fi fost o cinică firmă de avocatură angajată de firme transnaționale pentru ca mărcile din patrimoniul lor să fie reflectate ca atare în dicționarele românești, și nu ca nume comune, așa cum au devenit (de tipul xerox, ness, scoci etc.), poate că Academia Română s-ar fi îngrijit ca definiția penticostarului să fie revăzută și adăugită în DEX și în celelalte dicționare ale Academiei (rămâne de discutat dacă DEX-ul mai este un dicționar al Academiei, din moment ce apare la o editură care nu este a Academiei și este lucrat de cercetătorii Institutului de Lingvistică pe apucate, în afara orelor de program)…

Originea cuvântului penticostar este grecească (v.gr. pentekoste „al cincizecilea” și ngr. pentikostárion „carte de cult folosită în perioada penticostarului”), dar pentru română nu trebuie exclusă influența slavonului penĭtikostarĭ – să nu uităm că primele cărți bisericești folosite la noi pentru perioada pre- și post-pascală (triodul și penticostarul) au fost slavone. Să mai menționăm aici că numele intervalului dintre Înviere și Duminica Tuturor Sfinților, acoperit de penticostar, nu își are echivalente în limbile romanice sau germanice, pentru că la catolici și la protestanți împărțirea anului liturgic este diferită de cea ortodoxă. În Occident, intervalul dintre Paști și Cincizecime (pentecoste) este desemnat prin sintagma „timp pascal“.

O definiție adecvată pentru penticostar ar fi, prin urmare, următoarea: 1. Timp al anului liturgic creștin ortodox cuprins între Învierea Domnului și Duminica Tuturor Sfinților (prima după Rusalii). 2. Carte de cult a bisericilor ortodoxe folosită la strană în intervalul amintit.

Substantivul penticostar, de care ne-am ocupat până acum, nu trebuie confundat cu adjectivul penticostal, împrumut recent din engleză (pentecostal), aplicabil unei secte creștine apărute în Statele Unite la începutul secolului XX (fondatorul este considerat a fi un anume Charles Fox Parham), care pretinde că asupra credincioșilor (nu doar asupra apostolilor, cum, bazându-se pe Sfânta Scriptură – v. Fapte, cap. 2 –, susține trunchiul eclezial creștin comun că s-ar fi întâmplat la Cincizecime-Pentecoste) se pogoară Duhul Sfânt, care conferă, de pildă, tuturor credincioșilor adevărați harisma glosolaliei (vorbirea în limbi).

Fiecare e liber să creadă ce vrea, chiar și să creadă că nu crede! Nu o spun liber-cugetătorii moderni și post-moderni, ci a spus-o, cu mult înaintea lor, cuvântul insuflat.

Despre învățămintele duhovnicești ale penticostarului, data viitoare…