Peregrinări prin adevăratul Vest Săbatic (III)/ de Adrian-Silvan Ionescu

A doua zi, revigorat de experiența întrecerilor sportive organizate de cowboys, am pornit, din nou, în căutarea trecutului. M-am oprit la Wickenburg, un oraș istoric, fondat prin 1860  de căutătorii de aur și încă locuit – cu alte cuvinte, un oraș viu (living town), total opus acelor ghost towns care nu sunt populate decât în timpul zilei, datorită vizitatorilor ocazionali și a întreprinzătorilor care dețin spații comerciale sau interese de altă natură în industria turistică pentru ca, la terminarea programului, toți să plece spre alte localități, unde își au reședința. Orașul și-a primit numele de la un prospector de origine germană, Henry (de fapt, Heinrich) Wickenburg, de baștină din Essen, care a dat de un filon foarte bogat la Mina Vulturului din care se spune că ar fi scos praf de aur în valoare de peste 30 milioane de dolari. Terenul pe care se află orașul i-a aparținut acestui norocos căutător de aur care l-a vândut sau l-a donat celor doritori a se așeza aici. Municipalitatea a comandat un bust al acestui fondator. Nu e vorbă că, în oraș, sunt mai multe monumente dedicate pionierilor anonimi sau cetățenilor iluștri. Cei din urmă beneficiază de socluri de piatră și statuile lor sunt așezate în preajma clădirilor oficiale. Pentru ceilalți au fost alese amplasamente mai puțin tradiționale, pe străzi sau în locuri virane, unde altădată se aflau anumite clădiri emblematice pentru așezare. Majoritatea sunt la nivelul de călcare, cu excepția a două sculpturi menite a omagia două patrupede care au contribuit la prosperitatea ținutului – un cal și o bovină din rasa long horns – care sunt cocoțate pe acoperișurile plate ale unor clădiri. Deși turnate în bronz, dar colorate naturalist, multe din aceste statui oferă vizitatorului senzația că, printr-un miracol, a fost transportat înapoi în timp, și are prilejul să întâlnească tipurile specifice secolului al XIX-lea: un miner înalt, cu barbă și plete lungi, murdar și ponosit dar bine înarmat, este urmat de măgărușul încărcat cu tot calabalâcul necesar mineritului; un vaquero mexican cântă, plin de voioșie, la chitara sprijinită pe genunchi – descendenții locuitorilor hispanici inițiali au ajuns la a șaptea generație aici și sunt respectați de toată lumea. Ca în toate orașele din Vest, scandalurile, bătăile, crimele și jafurile erau un lucru curent așa că o închisoare era absolut necesară. Dar, la Wickenburg nu s-a gândit nimeni să construiască o asemenea clădire de utilitate publică. Dar aceasta nu însemna că legea nu era respectată iar criminalii nu erau pedepsiți. În locul unei pușcării, sheriff-ul a găsit că mult mai economic este să înlănțuiască pe condamnați de un arbore bătrân. Astăzi, în același loc de recluziune ce a fost utilizat din 1863 până în 1890 – și nu s-a auzit de vreun caz de evadare –, se află sculptura unui nefericit culpabil legat de gleznă, cu un lanț greu, de același trunchi secular.  Era o metodă eficientă de a-l supune oprobriului public și de a-l lecui să mai persiste în a face rău pentru că, expus în exterior, localnicii treceau pe acolo și-l batjocoreau sau, adunându-se în grup mai mare, se zgâiau la el și făceau haz. Acuma, Wickenburg este un oraș pașnic și liniștit, cu o administrație vrednică de toată cinstea pentru că se îngrijește de perpetuarea vestigiilor trecutului. La biroul de informații turistice se găsește o hartă a localității pe care sunt specificate toate monumentele de arhitectură și obiectivele istorice demne de a fi văzute.

S-au păstrat și au fost restaurate multe dintre casele pionierilor. Trinidad House datează din 1863 și este considerată cea mai veche locuință privată din Arizona. După ce familia Trinidad a vândut-o a slujit drept post militar, apoi ca stație de diligență și, în final, ca magazin. Altă clădire veche, tot de prin anii 60 ai veacului XIX, este Orosco House. Calea ferată ce lega orașele Phoenix și Prescott a ajuns aici în 1893 iar gara și depoul încă există. Pentru agrementarea spațiului, a fost cumpărată și o locomotivă, Santa Fe Railroad Engine No. 761, produsă în 1890. Grajdul unde călătorii sau unii cowboys în tranzit își puteau lăsa caii a fost ridicat tot în 1890 dar, când locomoția cu ajutorul forței cabaline a fost înlocuită de automobilele cu ceva mai mulți cai putere, clădirea a fost transformată în garaj iar la colțuri au fost montate pompe de benzină. Există și alte edificii vechi: băcănia Tollman din 1893, transformată ulterior în sală de biliard și jocuri de noroc – unde se zice că o partidă de cărți a durat 24 de ore neîntrerupt –, Hotelul Texas din 1895, Hotelul Vernetta (azi Hassayampa Building) din 1905, Școala Garcia (de la numele donatorului, Don Ignacio Garcia) tot din 1905, vechea Primărie din 1909, Frizeria Helm din  1910, Farmacia Jones din 1918 și, cea mai recentă construcție, vechiul oficiu poștal, din 1930. Municipalitatea se mândrește cu aceste monumente și a investit fonduri serioase în recondiționarea lor.

Programul edilitar al localității este ținut sub strictă supraveghere și construcțiile noi trebuie să respecte anumite reguli planimetrice și stilistice. Nu pot fi ridicate edificii înalte, cel mult un etaj. Față de Goldfield Ghost Town (despre care am vorbit în episodul trecut, vezi „Ziarul de duminică” nr. 12/ 29 martie-4 aprilie 2013) care nu avea trotuare, în Wickenburg, pe toate străzile există trotuare de scândură, protejate de umbrare susținute pe stâlpi de lemn. Te poți plimba prin fața vitrinelor atrăgătoarelor magazine de suveniruri, bijuterii indiene, arme, pălării și șei ori alte articole legate de viața din Vest pe care un turist și le dorește ca amintire la despărțirea de acest oraș încărcat de istorie. Librăria era foarte bine garnisită cu literatură de specialitate: memorialistică din vremea pionieratului, monografii de localități și oameni iluștri, tratate de istorie locală sau națională, albume, cărți poștale ilustrate cu imagini recente sau reeditări de tiraje istorice, discuri cu muzică country, dvd-uri cu filme documentare sau de ficțiune, reviste precum „Wild West”, „Arizona Highways”, „Arizona and the West” etc.

Cine are interes special pentru trecutul locului poate să afle lucruri deosebit de interesante la Desert Caballeros Western Museum, o instituție destul de mică dar foarte bogată ce se recomandă, cu legitimă fatuitate „A Big Museum for a Tiny Place” (Un muzeu mare pentru un loc mic). Erau expuse acolo multe șei, frâie, căpestre, pinteni, pălării, chaps – toate bogat ornamentate. Ca piesă deosebită era un pumnal cu mâner din corn de cerb dăruit de țarul Alexandru II al Rusiei lui Buffalo Bill – porecla lui William Frederick Cody, cercetaș, vânător și, mai târziu, inițiatorul și proprietarul unui circ în care era înscenată aventura expansiunii spre Vest – drept răsplată că l-a însoțit și distrat pe fiul său, marele duce Alexei, în timpul unei vânători de bizoni în preerii, în anul 1872. Altă piesă de interes era revolverul Colt 45 ce a aparținut lui Wyatt Earp atunci când, în 1897, a fost proprietarul unui local, numit Dexter Saloon, în Nome, în timpul goanei după aur din Alaska; alături se află cartea de vizită a patronului și jetoane de diverse valori de la mesele de joc ale stabilimentului său. La subsol erau amenajate mai multe interioare de epocă, pentru a da o idee vizitatorilor neinițiați despre felul cum erau mobilate și dotate acestea cu mai bine de o sută de ani în urmă. Astfel, putea fi văzută acolo o reședință particulară cu tot necesarul unu trai decent, o băcănie, un magazin de arme – cu armurierul ce repară un revolver demontat pe masa din fața lui – , un atelier fotografic și un saloon, element nodal în structura oricărei localități din zonă.

În acest muzeu am aflat povestea unui articol vestimentar care a început să fie folosit și la noi: șnurul din piele împletită ce se prinde la gât, în loc de cravată, cu ajutorul un ornament din argint sau piatră semiprețioasă (turcoază, obsidian, agat, carneol, coral). Crezusem că este o  invenție veche a vreunui cowboy nevoiaș ce nu avusese ce-și înoda la gât într-o zi de sărbătoare și recursese la acest expedient. Așa că surpriza mea a fost cu atât mai mare când am găsit informația că articolul numit curent bolo tie a fost patentat, în 1959, de un bijutier local, Victor „Vic” Cedarstaff care, inițial, îi dăduse alt nume, mai lung și mai greu de pronunțat ce nu a prins la public. Apoi, găsind că această cravată seamănă cu bola, arma folosită de argentinieni pentru prinderea vânatului, l-a rebotezat ca bola tie, dar lumea a considerat necesară masculinizarea termenului și i-a spus bolo, așa cum a și rămas.

Încărcat de impresii și de informații, am mai dat o raită prin oraș, căutând umbra și răcoarea în acea după-amiază toridă. Le-am găsit pe amândouă la intrarea în localitate, în preajma unor cactuși încărcați de fructe galbene și dolofane. Evident nu puteam gusta din ele așa, pe marginea drumului, căci riscam să fiu reținut de autorități pentru că am atentat la integritatea ecologică a locului. Dar, la o tarabă, o indiancă bătrână vindea chiar fructe de cactus ( 50 ¢ bucata). Am cumparat două bucăți pe care ea, cu o mână nu prea curată și cu un cuțit la fel, le-a crestat și le-a scos pielea, oferindu-mi-le în palmă. Erau foarte zemoase: cel galben era acru la fel ca o lămâie, cel roșu, dulce. Răcorit cu acest rod al deșertului, bogat în vitamina C, mi-am recăpătat forțele și am luat drumul înapoi spre Peoria. În cale, am admirat încă un apus purpuriu pe cerul Arizonei.