Periferia de-a fi (II)

Dupa rezervele formulate aici, saptamana trecuta, fata de cartea istoricului Adrian Majuru*, un prieten mi-a reprosat inconsecventa: tocmai tu, zice, care ai palpitat simpatetic la De ce trag clopotele, Mitica, filmul lui Lucian Pintilie in care mahalaua caragialiana e-o bolgie de infern, de-o amoralitate apocaliptica, la antipodul spiritului mucalit al berarului Caragiale, mimul genial pentru care calamburul, malitia joviala, qui pro quo-ul nevinovat, ironia invaluitoare si sarcasmul de cafenea compuneau imaginea Lumii ca iarmaroc nastratinesc, tocmai tu sa te superi?

Tocmai tu sa nu intelegi exclusivismul cartii lui Majuru, chinuitoare absenta binelui, a culorilor pitoresti, a farmecului levantin, a iubirilor iuti si-a aburilor nostalgico-alcoolici ce inconjoara de cand e lumea si pamantul mahalaua? Ca si Pintilie, Adrian Majuru da realitatea peste cap si citeste totul in negru, patologic, sordid. Si totul adus de la 1600 la 2003.

Mai intai ti se infioara ochii si narile cu imagini pocite si miasme din vechime. Nouazeci si doua de carciumi la zece mii de locuitori in Ferentarii anilor ’30, ceea ce face cam o locanta la suta de suflete. Toti sunt “nebuni de vin”, scrie cronicarul Ioan Dobrescu despre 1821, “toti nebuni, slobozeau pusti, pistoale, plini de rachiu”. Elita politica dintre 1750 si 1850? Numai “repere comportamentale si sufletesti de tip periferic, dominate de superficialitate, graba, neincredere, suspiciune, apatie, dorinta de a pacali, de a insela, usuratate etc. Intreaga structura sociala moldo-valaha era considerata de turco-fanarioti ca un singur corp ce putea fi tratat dupa bunul plac in cadrele aservirii marginalizante”. Iar in veacul XX, “deliciul ilegalitatii”, “instabilitatea profesionala, chiulul”, facutul cu ochiul. Bucurestii, “un monument al elanurilor epuizate, al initiativelor ratate, al renasterilor condamnate” (v. 193, 117), orasul paradoxurilor hilare, “capitala a devenit incet-incet o periferie desavarsita” (119). Aplecarea noastra “catre viciu si usuratate” (157). Si dupa inventarul istoriilor, verdictul prezentului: “Deceniile de regim comunist pot fi citite ca o batalie castigata de periferie impotriva centrului: pentru numerosi barbati de azi, referintele culturale sunt maneaua si samanta de dovleac, slapii, maieul si shortul sportiv. Multe femei, pe masura cererii, sunt schite ale feminitatii onomatopeice, cu aspiratii meschine, nuri explozivi si umblet tantos, de toapa” (v. 174).

Intr-o parte afli ca Garlita nu vine de la garla mica, ci de la ratele salbatice, ori ca termenul “calic” inseamna ciunt, estropiat, beteag, in slavona. Iar de cealalta parte, mardeiasii, chiolhanurile si mafia mahalalelor de azi configureaza pericolul unei “anarhii generalizate”. Detaliile despre edificarea cartierului Damaroaia, ori cifra de 80% analfabeti in capitala anilor ’30, sunt dublate de exasperanta lume actuala a abuzurilor in traditia privilegiilor medievale, domnia bunului plac si a mitocaniei. Boieria din epoca lui Cuza, cu averile pierdute la jocul de carti, este citita in oglinda cu terorismul ciocoimii de azi, lumea Mertanelor, a maharilor musculosi, dupa cum “patura subtire” de la 1860, acel “Eden isterico-epileptic, consumandu-se in supeuri, orgii si tot ce poate visa imaginatia sardanapalica” (Auguste Lancelot) este citit in filigranul isteriei bucurestene de azi (v. p. 109). Informatiile privind camuflarea caselor de toleranta in marsanderii (croitorie pentru dame) la jumatatea secolului 19, ori aparitia “condicutei” pentru prostituate in 1853 (situatie reglementata pe model belgian la 1887), ca si documentatia furnizata la p.31 (un catastih al negustorilor si meseriasilor din mahalaua Coltei la 1832), p. 124 (nota 77, trimiterea la cartea primarului Dem.I.Dobrescu din 1934, Viitorul Bucurestilor, de citit neaparat), p.130 (adevarat inventar al industriei de placeri), p. 136-147 (scanarea alogeniei bucurestene) ori 56 (existenta “certificatului de moralitate” solicitat de logodnice pentru siguranta viitorilor soti), sunt bine garnisite cu opinii ale strainilor de tipul englezului Wilkinson, care acum 150 de ani parca ne descria actuala “stare de servitute si deprimare, care s-a prefacut intr-un fel de nesimtire si apatie naturala” ce ne face “deopotriva de nepasatori la bucuriile vietii si de nesimtitori la fericire, ca si la amaraciunile grijilor si durerilor”.

Adrian Majuru stie, desigur, ca “Bucurestii sunt expresia desavarsita a coabitarii contrastelor” (96) si totusi la p.115 alege din interbelic numai mediocritatea elitelor, ofiterimea ignoranta, birocratia etc., citand din memoriile lui C. Beldie, cu toate ca atatea alte marturii etaleaza taman bine contrariul. Abia daca asaza doi bemoli la partitura-i infernala, sub imaginea de la p. 238 (“Bucurestiul… ca si alte capitale”) si de la 196 (“atitudini romanesti, si poate nu numai romanesti”). Ce se mai poate reabilita? Dar, oare, meritam vreo reabilitare?

Dupa cum taranul sadovenian nu mai traieste decat in sufletul vizitatorilor doldora de fantasme samanatoriste de la Muzeul lui Horia Bernea, mahalaua cu oleandri si masa din fundul gradinii, cu mititei, sprituri si serbeturi, ori cu maidane cu dragoste, supravietuieste in amenintarile tircadailor, tarafurile si inchipuirile literatilor. Adrian Majuru are dreptate. Dar, repet, face-o mare nedreptate!

*) Adrian Majuru, Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenta, Editura Compania, 246 pag.