Personalități feminine din România (II)/ de George Marcu, Rodica Ilinca

Editura Meronia a publicat în 2009 un Dicționar al personalităților feminine din România, având ca autori pe George Marcu și Rodica Ilinca. Buna primire a lucrării a deteminat editura și pe autori să dezvolte lucrarea, devenită acum, dublă ca volum, Enciclopedia personalităților feminine din România. Publicăm o serie de fragmente din această enciclopedie.

Astăzi vă dezvăluim biografiile a două figuri luminoase din galeria personalităților prezente în dicționar. O soție și o fiică de domn care au știut să îmbine bunul “manageriat” al averilor proprii, din care o bună parte au utilizat-o în scopuri caritabile, cu devotamentul pentru familie, cu rezistența în fața urgisirilor destinului și voința de restabilire a dreptății.

Trecute vieți de doamne și domnițe…

BRÂNCOVEANU Marica (Doamna Maria) (n. aprox. 1663 – d. dec. 1729). Soția voievodului muntean Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Fiică a postelnicului Neagu din Negoești și nepoata domnului Țării Românești Antonie din Popești (1669-72), s-a căsătorit, în 1675 sau 1676, cu marele dregător Constantin, unul dintre cei mai influenți boieri din țară, rudă cu marile familii Brâncoveanu și Cantacuzino, care a urcat în 1688 pe tron. Au avut împreună 11 copii: șapte fete (Stanca – 1676, Maria – 1678, Ilinca – 1682, Safta – 1686, Ancuța – 1691, ­Bălașa – 1693, Smaranda – 1696) și patru băieți (Constantin – 1683, Ștefan – 1685, Radu – 1690, Matei – 1698). A sprijinit toate demersurile culturale inițiate de soțul ei: tipărirea de cărți în limbile română, greacă, slavonă și chiar arabă, turcă sau georgiană, crearea unui stil arhitectural caracteristic epocii, care va purta numele domnitorului, dezvoltarea artelor decorative, ctitorirea de biserici și mănăstiri (București, Târgoviște, Hurezi, Mogoșoaia, Potlogi, Govora, Mamul, Filipeștii de Pădure, Măgureni, Râmnicu Sărat ș. a.), restaurarea lăcașurilor de cult mai vechi (Cozia, Arnota, Bistrița, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un Lemn, Curtea de Argeș, Dealu, Snagov) și înzestrarea lor cu obiectele liturgice necesare. În Transilvania au zidit o biserică în Făgăraș, alta în Ocna Sibiului, precum și Mănăstirea Sâmbăta de Sus, iar la Constantinopol Biserica Sf. Nicolae din cartierul Galata. Au acordat ajutoare permanente așezămintelor bisericești din Balcani și Orientul Apropiat aflate sub dominația otomană și au întreținut relații cu toate patriarhiile ortodoxe. În domeniul învățământului, sunt remarcabile eforturile lor de a sprijini Academia Domnească de la Mănăstirea Sf. Sava din București, precum și activitatea școlilor din mănăstirile Sf. Gheorghe Vechi și Colțea din București și din alte orașe. Pentru ridicarea nivelului cultural al țării au fost înființate biblioteci, la mănăstirile Hurezi și Mărgineni, înzestrate cu cărți procurate din marile centre universitare din Occidentul european sau tipărite, pe cheltuiala familiei domnitoare și a mitropolitului Antim Ivireanu, în tipografiile de la Buzău, Snagov, Râmnicu Vâlcea sau de la Târgoviște. Marica Brâncoveanu a administrat eficient fabuloasa avere a Brâncovenilor, a organizat activitatea pe moșiile familiei și a controlat marile sume de bani depuse în băncile din Viena, Veneția sau Amsterdam. După mazilirea domnitorului, deposedat de toate bunurile, acesta, împreună cu întreaga familie, a fost arestat și dus la Constantinopol. Românii asistau neputincioși la trecerea convoiului familiei Brâncoveanu, înconjurat de soldați otomani călări. În prima caretă se aflau domnitorul și soția sa, urmau căruțele cu cei 4 fii, cu ginerii, cu nora cea mare și nepoțelul Constantin. Au fost închiși (din 15 mai 1714) la Fornetta, Ediculè și Groapa Sângelui, unde au fost supuși la chinuri îndelungate pentru a mărturisi unde le sunt averile. În ziua de Sf. Mărie Mare, 15 aug. 1714, când doamna ar fi trebuit să-și sărbătorească onomastica și domnitorul împlinea 60 de ani, și-a pierdut soțul și pe cei patru băieți. Anton Maria del Chiaro relatează că trupurile au fost târâte prin oraș și apoi aruncate în apele Bosforului, de unde au fost recuperate de niște pescari și înmormântate în mănăstirea ortodoxă din insula Halki. Capetele le-au fost purtate în pari și înfipte la poarta palatului unde au stat trei zile, după care au fost aruncate în mare. Doamna și membrii familiei care scăpaseră de urgia sultanului au fost închiși la Bostangibașa, unde au stat timp de șapte luni. Au reușit să scape după ce au fost răscumpărați cu suma de 100 de pungi cu galbeni, dar s-a dispus surghiunirea lor pe țărmul Mării Negre, în Caucaz, de unde au fost eliberați în oct. 1716, permițându-li-se întoarcerea în țară. Marica Brâncoveanu a sosit la București împreună cu noul domn învestit de sultan, Ioan Mavrocordat (1716-19). Anton Maria del Chiaro relatează: “(După uciderea lui Brâncoveanu), Doamna Marica se găsea închisă cu nepoțelul, cu nora și cu ginerii ei la Fornetta. Câțiva binevoitori ai familiei Brâncoveanu au umblat pentru a căpăta eliberarea acestor nenorociți… A fost hotărâtă plata de 50 000 de galbeni pentru răscumpărarea lor. Banii s-au luat cu împrumut cu dobândă uriașă de 3 la sută. I s-au plătit marelui vizir. Dar… neîmpăcații lor dușmani din Țara Românească, născocind mii de minciuni și de pâri închipuite, au dat aceluiași vizir 40 000 de galbeni pentru ca să zădărnicească actul de hărăzire a libertății cumpărate cu bani, astfel că au fost trimiși pe neașteptate în surghiun într-un loc numit Kutahia unde au stat vreo trei ani, de unde au fost apoi eliberați și trimiși din nou în Țara Românească, câteva luni după ce Ali pașa, mare vizir, a murit ucis de nemți în bătălia de la Petrovaradin”. Apoi Marica Brâncoveanu a început recuperarea moșiilor, viilor, palatelor și, cu ajutorul împăratului german Carol VI, a banilor depuși la Viena. Cu ajutorul patriarhului ecumenic a obținut tutela nepotului ei, Constantin, căruia i-a păstrat jumătate din avere, după partajul făcut cu fiicele și ginerii ei, în iun. 1717. A reușit, în iul. 1720, să aducă rămășițele soțului și, probabil, pe ale fiilor săi pe care le-a reînhumat, la București, în Biserica Sf. Gheorghe Nou, alături de care va fi înmormântată și ea în 1729. Aici a suspendat o candelă de argint pe care scrie cu slove: “Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaste facută de Doamna Mării Sale Mariia, carea și măria sa nădajduiește în Domnul iarăși aici să i se odihnească oasele”.

CANTACUZINO Elena (n. oct. 1611, Suceava – d. 2 mart. 1687, com. Filipești, jud. Prahova). Fiica domnului muntean Radu Șerban (1602-1610) și a Elinei, din familia marilor boieri Mărgineni, a studiat la Viena, cât timp familia ei a fost refugiată acolo, în particular și la un pension de călugărițe. Revenită în țară după moartea tatălui (1620), s-a căsătorit cu postelnicul Constantin Cantacuzino, grec venit de la Constantinopol în timpul domniei lui Matei Basarab, fondatorul dinastiei boierilor Cantacuzini. A avut 12 copii, 6 fete și 6 băieți, pe care i-a aliat cu membrii unor familii renumite, bogate și puternice. Toți copiii au fost puși să învețe cu profesori aduși anume din Occident, unul dintre fii, Constantin, fiind trimis să studieze la renumita Universitate din Padova. A ridicat, împreună cu soțul ei, numeroase lăcașuri de cult, a reparat, renovat și restaurat altele, între care Mănăstirea Mărgineni (devenită un adevărat centru cultural, dotat cu o bibliotecă, îmbogățită cu cărți de către stolnicul cărturar Constantin Cantacuzino), sau biserica și palatul din Mironești-Coeni. La 30 dec. 1663, boierii Băleni, conduși de Stroe Leurdeanu, au pus la cale asasinarea postelnicului, care a fost ridicat din palatul său din Filipești, dus la Mănăstirea Snagov și sugrumat. Mama și-a prevenit fiii, care au reușit să scape cu toții de urgia dușmanilor. Cu ajutorul mitropolitului, a strămutat rămășițele soțului său la Mărgineni și a făcut tot posibilul pentru a salva averea familiei, amenințată cu confiscarea. Se luptă, ajunge de multe ori în fața Sfatului Domnesc și adesea reușește, nimeni neîndrăznind s-o înfrunte. Elena Cantacuzino a sprijinit urcarea pe tron a unui apropiat al familiei sale, Antonie din Popești (1669-72), a cărui domnie a influențat-o, toți băieții ei primind dregătorii. A reușit să obțină, post-mortem, recunoașterea nevinovăției soțului său și condamnarea lui Leurdeanu și a acoliților săi la moarte sau la muncă silnică în ocnă. Dar, odată dreptatea făcută, redevine ființa bună și milostivă. Ea cere Divanului să transforme pedeapsa capitală a dușmanului familiei sale în obligativitatea călugăririi acestuia. Uneltește pentru mutarea lui Gheorge Duca (1673-78) pe tronul Moldovei și aducerea la București a unui domn apropiat familiei sale. Sultanul l-a numit pe fiul ei Șerban (1678-88). Este printre primele românce care și-au întocmit testamentul, în 1682 numindu-l executor pe fiul ei, stolnicul Constantin Cantacuzino, și justificându-și dorința de a-și păstra averile până la moarte pentru a nu ajunge “să rătăcesc căutându-mi pânea pe la copii și astfel să cerc ușile străine, cum alții au stat la ale mele”. Actul conține “recomandații de viață morală și religioasă, de bună înțelegere între fiii chemați de venerata bătrână la casele ei de la țară din Mărginenii de Sus” (N. Iorga), cu scopul de a preîntâmpina certurile inerente între moștenitori, renunțând astfel la principiul primogeniturii. Însoțită de fiul ei, Mihai, Elena Cantacuzino a mers în pelerinaj la Ierusalim, Nazareth și Bethleem, fiind prima româncă ajunsă la Locurile Sfinte. A fost înmormântată alături de soțul ei la ctitoria lor de la Mărgineni.