Personalități feminine din România (V)

BOTEZ-CORNELIU Calypso (n. 1880, Bacău – d. 1933?). Licențiată în istorie și filosofie la Universitatea din Iași, a predat filosofia la Liceul “Carmen Sylva” din București, fiind și membră în Comisia de inspectori a școlilor de stat. În timpul Primului Război Mondial (1914-18) a activat ca președintă a Crucii Roșii din Galați. În 1917 a înființat, împreună cu mai multe luptătoare pentru drepturile femeilor, Asociația pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor Române, iar în 1921 Consiliul Național al Femeilor Române, a cărui președintă a devenit. Membră în Comitetul Central al Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, în comitetul societății Solidaritatea, în comitetul Uniunii Intelectualilor și al Institutului Social Român (în cadrul căruia creează o secție de studii feminine), militează energic pentru ameliorarea stării de inferioritate a femeilor din România. “Toți românii sunt egali în fața legii, zice articolul 1 din Constituția românească. Dumneavoastră știți că românca e în afară de lege împotriva acestui articol”, afirma ea. Critică aspru Codul Civil (elaborat în 1864), inspirat din cel napoleonian, care statuează inferioritatea femeii în raport cu bărbatul: “Acest cod a făcut un pas înapoi față de codul Callimachi prin care femeia măritată avea aproape aceeași capacitate ca și bărbatul”. Articole ale ei pe această temă apar în “Convorbiri literare”, “Revista idealistă”, “Revista pentru Știință și Reformă Socială” ș.a. Aleasă consilier municipal al Primăriei din București din partea Partidului Național Țărănesc (în 1929), fondează Școala de menaj “Radu Vodă”, pentru pregătirea fetelor orfane aflate în grija primăriei, înzestrează Școala nr. 48 cu mobilier de bibliotecă și constituie pe lângă aceasta o cooperativă condusă de elevi. A mai fondat o școală serală pentru ucenici, ateliere de cizmărie și croitorie, precum și o cooperativă de femei, bazată pe munca la domiciliu. În lucrările sale – Problema drepturilor femeii române (1919), Problema feminismului. O sistematizare a elementelor ei (1920), Drepturile femeii în constituția viitoare (1922), Drepturile femeii în viitorul Cod Civil (1924), Rapport sur la situation juridique de la femme (1932) – pledează pentru dreptul la vot, creșterea rolului economic, emanciparea intelectuală și politică, facilitarea divorțului și suprimarea regimului dotal. În 2011 a fost instituit un premiu care-i poartă numele, decernat anual femeilor cu contribuție remarcabilă la îmbunătățirea societății românești. “Cu excepția ei, feministele românce nu au reușit să depășească un anume nivel pragmatic, o legare directă a articolelor, broșurilor lor de stringente realități (…). Singură Calypso Botez a încercat o sinteză a problematicii feminismului, o sistematizare a discursurilor feministe” (Mihaela Mudure).

DUNCA-SCHIAU Constanța (n. 16 febr. 1843, Botoșani – d. p. 1924, Sibiu?). Cu studii la Viena și Paris, este prima româncă posesoare a brevetului de capacitate la Sorbona și a certificatului de Înalte Studii Pedagogice la Collège de France. Revenită în țară, a prezentat domnitorului Alexandru Ioan Cuza și Camerei Deputaților memoriul intitulat “Fiicele poporului. Proiect prezentat domnitorului și Camerei Deputaților asupra educațiunii populare a fetelor în România” (1863), care cuprindea mai multe idei despre organizarea învățământului feminin: disciplinele obligatorii pentru școlile normale, diferențe de organizare între învățământul rural și cel urban, crearea de școli de arte și meserii pentru fete, reformarea orfelinatelor. Proiectul elaborat de ea, în urma studierii sistemului educațional occidental, a fost apreciat de Asociația pentru instrucția elementară din Franța și de către Alexandru Ioan Cuza, care va ține seama de unele dintre sugestiile ei în elaborarea Legii instrucțiunii publice adoptată în 1864. În 15 mart. 1863, fondează revista “Amicul familiei. Litere-știință-arte-pedagogie-industrie”, în care publică mai multe articole-manifest prin care atrage atenția asupra discriminării femeilor din România. A scris piese de teatru, romane, poezii, critică de teatru ș.a.

FLECHTENMACHER Maria (n. nov. 1838, București – d. 14 aug. 1888, București). Fiica lui Costache și a Anicăi Mavrodin, și-a făcut studiile la pensioane particulare, apoi a luat lecții de actorie la școala lui Costache Mihăileanu (întemeietorul teatrului din Craiova). Se remarcă pe scenele teatrelor din Brăila și Craiova (în 1850-53), până la căsătoria (1853) cu compozitorul Alexandru Flechtenmacher. Se stabilește la București și joacă timp de 18 ani pe scena Teatrului cel Mare în trupele conduse de Matei Millo și Mihail Pascaly. Pune bazele propriei companii dramatice, Teatrul Tineretului. Este membră a Societății Dramatice. În paralel, ține cursuri de declamație la Azilul “Elena Doamna”, contribuind și la o serie de lucrări componistice ale soțului său. A fost o feministă activă. Din ian. 1878 și până în apr. 1881 a editat revista “Femeea Română”, unde a publicat o serie de articole în care milita pentru drepturile cetățenești ale femeilor. Alături de ea au semnat în revistă, printre alții, Sofia Nădejde, Adela Xenopol, Vasile Alecsandri, Constantin Bacalbașa, Constantin Mille sau Iosif Vulcan. Publică dezbaterile și hotărârile Congresului Internațional al Drepturilor Femeilor desfășurat la Paris, în perioada iul.-aug. 1878. Cere tuturor organizațiilor feministe din România să susțină frontul în timpul Războiului de Independență (1877-78). A publicat Poezii și proză (1871), unele din poeziile sale fiind puse pe note de Al. Flechtenmacher “Articolele semnate de ea, alături de acelea ale liderilor politici cu vederi democratice, despre condiția muncii feminine, lacunele mari în instrucția și educația femeii, dificultățile create în mod artificial în calea promovării sale în diferite profesiuni etc. sunt documente de o valoare incontestabilă pentru cunoașterea stadiului în care a ajuns feminismul românesc în cel de-al optulea deceniu al secolului XIX” (Ștefania Mihăilescu).

NEGRUZZI Ella (n. 11 sept. 1876, loc. Hermeziu, com. Trifești, jud. Iași – d. 19 dec. 1948, București). Fiica lui Leon Negruzzi (1840-90), scriitor și om politic ieșean, și nepoata scriitorului Costache Negruzzi, educația ei a fost atent supravegheată de unchiul său Iacob Negruzzi, profesor de drept la Universitatea din Iași și președinte al Academiei Române, membru fondator al Societății “Junimea”, convins că numai prin mijlocirea educației, femeile pot spera la recunoaștere socială. Absolventă a unui prestigios așezământ de instrucție din Iași, Externatul Secundar de Fete, a urmat cursurile Universității din Iași, specializare Drept, Filosofie și Istorie. A fost prima femeie din România care a primit dreptul de a pleda (după un lung șir de procese, care au durat aproape 6 ani). A fost membră a Baroului din Galați și Ilfov. În timpul Primului Război Mondial (1914-18) a activat ca soră medicală, în spitalele din Iași, cât și pe linia frontului. De altfel, împreună cu alte militante a trimis în 1917 o scrisoare Parlamentului României în care cereau drepturi politice pentru femei. Inițiativa nu rămâne singulară, mai ales că în Capitală exista un nucleu puternic al mișcării feministe, ceea ce face ca vocea publică a militantelor să prindă contur. Ella Negruzzi era susținătoarea ideii ca femeile să devină membre active ale partidelor politice și din această poziție să câștige locuri în administrația locală și centrală (ea însăși a devenit membru al Partidului Național Țărănesc, iar în urma alegerilor din 1929 a obținut un mandat în Consiliul municipiului Iași). A fondat Societatea Emanciparea Femeii, prin intermediul căreia a cerut echitate în viața publică pentru femei. Vedea emanciparea acestora prin afirmarea lor în toate domeniile și ocuparea de funcții în raport cu pregătirea și capacitatea fiecăreia. Militând pentru reevaluarea statutului femeii în societatea românească, și-a îndreptat eforturile și către femeile din mediul rural, pentru familiarizarea acestora cu noile tendințe în organizarea eficientă a muncii în gospodărie și în educația copiilor. O condiție sine qua non a proiectului său era acordarea dreptului de vot femeilor: “Pentru ce femeia cere dreptul de vot? Doamna avocat Ella N. a răspuns: Pentru că femeile muncesc, pentru că plătesc impozite, pentru că este nedrept ca într-o țară democratică, unde toți cetățenii iau parte la alegerea guvernului, femeile să nu exercite acest drept”. În perioada interbelică s-a afirmat ca luptătoare împotriva pericolului fascist. În cadrul Grupului Avocaților Democrați, creat în 1935, s-a manifestat ca o reprezentantă a femeilor antifasciste, iar în 1936 a inițiat Frontul Feminin, organizație destinată mobilizării femeilor și implicării lor active la toate nivelurile vieții sociale și politice. Actele sale publice s-au înscris pe linia modernizării de ansamblu a societății românești.