Petru cel Mare/ de Henri Troyat

O forță a naturii umane, Petru I, pe care Ecaterina cea Mare îl considera precursorul și maestrul ei, s-a abătut asupra propriei țări ca o tornadă. Cu o energie și o ferocitate incredibile, el a schimbat fața Rusiei, bulversându-și compatrioții. A răsturnat tradiții, a tăiat bărbi și… capete, a impus veșminte și idei în manieră europeană, a învățat el însuși tot felul de meșteșuguri, mânuind compasul și securea. A luptat necontenit împotriva Turciei, Suediei, repurtând victorii răsunătoare. A sacrificat mii de supuși ca să construiască Sankt Petersburg, a pus zăgaz dominației Bisericii, înlesnind o modernizare bine-venită a moravurilor și credinței. În Petru cel Mare e un amestec de geniu și nebunie, de bufonerie și orgoliu, ceea ce face din el un personaj fascinant, care se înalță în toată măreția lui pe fundalul barbar și misterios al vechii Rusii.

„Monografia Petru cel Mare a istoricului francez Henri Troyat îmbină armonios înfățișarea biografiei zbuciumate a fondatorului Rusiei moderne cu expunerea marilor sale acțiuni de politică internă și externă, care și-au pus pecetea asupra direcțiilor majore ale evoluției țării sale în afirmarea ca putere continentală și mondială.” – Șerban Papacostea.

Henri Troyat (Lev Tarasov), cunoscutul scriitor francez de origine rusă, s-a născut la Moscova în 1911. Cartea sa de debut, Faux Jour (1935), este remarcată de critica literară și premiată. Publică apoi Le Vivier, Grandeur nature, La Clef de voûte și L’Araigne, distinsă cu Premiul Goncourt în 1938.

Publică apoi mari fresce istorice: Tant que la Terre durera (7 vol.), Les Semailles et les Moissons (5 vol.) și La Lumière des Justes (5 vol.). Bogata sa operă literară include de asemenea nuvele, biografii (Pușkin, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Ecaterina cea Mare, Petru cel Mare, Cehov, Turgheniev, Gorki, Flaubert, Maupassant), piese de teatru. Le Front dans les nuages (1976) marchează o revenire la prima sa manieră romanescă, iar Le Moscovite (3 vol.) și Les Héritiers de l’Avenir (3 vol.) completează ciclurile istorice.

Henri Troyat a fost ales membru al Academici Franceze în 1959. S-a stins din viață în anul 2007 la Paris.

CAPITOLUL VI – MAREA AMBASADĂ

Pregătind călătoria Marii Ambasade, Petru știe prea bine că rupe cu o tradiție de veacuri. Înaintea lui, un singur prinț rus a cutezat să treacă dincolo de granițele țării sale: marele cneaz al Kievului, Iziaslav, care s-a dus în 1075 la Mainz, ca oaspete al regelui Henric al IV-lea. De-atunci încoace, suveranii ruși au stat acasă și nu le-au îngăduit nici supușilor lor să călătorească peste hotare. Dacă pentru locuitorii țărilor apusene plecarea în străinătate este urmarea unei curiozități firești, pentru un rus visul trecerii graniței înseamnă trădare. Aici, tot ce mișcă trezește bănuieli. Citim în Relatarea Monseniorului de Carlisle asupra celor trei ambasade (1672): „Rușilor nu li se îngăduie să iasă din țară, ca să nu poată afla nimic despre obiceiurile și gândurile altor popoare din care ar putea învăța cum să-și scuture lanțurile robiei”.

Când țarul înștiințează Duma despre planul său de călătorie, cei mai mulți dintre boieri nu-și pot ascunde consternarea. Se cuvine oare ca un mare monarh să-și lase țara și să se îndepărteze de lumina Bisericii ortodoxe ca să se plimbe printre străini, la catolici și la protestanți? Nu înseamnă să te înjosești dacă mănânci pâinea străinului? Cu toate dojenile – ce-i drept, sfioase – ale boierimii și ale clerului, Petru nu se lasă. Vrea să lege alianțe și să învețe meserii. Ca să-i poată învinge mai lesne pe necredincioși, îndată ce se va ivi prilejul. Marea Ambasadă va merge așadar la Amsterdam, la Berlin, la Viena, la Roma, la Copenhaga, la Veneția, la Londra, peste tot; numai în Franța nu, de vreme ce Ludovic al XIV-lea îi sprijină pe turci și încearcă să aducă pe tronul Poloniei un om de-al lui.

Ambasadorii sunt în număr de trei: Lefort, ca prim trimis, îi are alături pe Fiodor Golovin și pe Voznițîn. Fiecare dintre cei trei ambasadori este însoțit de doisprezece nobili și doi paji. Pe lângă aceștia urmează să mai plece treizeci și cinci de „voluntari”, a căror datorie este să învețe cât mai mult de la străini. Printre acești „voluntari” se numără și un oarecare Piotr Mihailov. Țarul însuși se ascunde sub acest nume fals. Așa își împlinește dorința de a păcăli mereu pe cineva și-și înfrânge și timiditatea. Pierdut în mulțime, va îndruma totul, va privi și va învăța fără ca nimeni să știe cine este. Li se spune tuturor că acela care va dezvălui cuiva cine este de fapt Piotr Mihailov va fi osândit la moarte. Se va înăspri supravegherea poștei. Scrisorile către suveran vor purta pe plic numele de Piotr Mihailov și nu vor cuprinde nicio vorbă de aleasă politețe. Pecetea de care Piotr Mihailov se va sluji pentru scrisori în timpul călătoriei va înfățișa un dulgher de corăbii înconjurat de uneltele sale și va purta inscripția „Rangul meu este acela al unui învățăcel și am nevoie de dascăli”. Din ambasadă mai fac parte trei tălmaci, un scutier, patru șambelani, medici, chirurgi, bucătari, preoți, doi meșteri aurari, șase cântăreți la trompetă, o grămadă de slugi, șaptezeci de ostași din regimentul Preobrajenski, aleși dintre

cei mai înalți, patru pitici, o maimuță și un negustor anume pus să păzească însemnata încărcătură de blănuri de samur din a căror vânzare urmează să fie acoperite cheltuielile de ședere, dacă banii se vor dovedi prea puțini. Vor fi fără îndoială luate și scrisori de credit pentru fiecare capitală, diamantele Coroanei și toba țarului. Ca merinde vor fi încărcate în căruțe cantități uriașe de făină, somon, icre negre, pește afumat, miere și butoiașe cu votcă.

La 23 februarie 1697, când trăsurile și căruțele încărcate sunt gata de drum, Lefort dă la el acasă, în slobozia nemțească, o petrecere de rămas-bun. În toiul petrecerii, doi streliți cer să-l vadă pe țar fără întârziere și-i spun că au aflat că se uneltește împotriva vieții lui. Capul răzvrătiților ar fi polcovnicul de streliți Ivan Ziegler, vechi partizan al Sofiei, care ar fi câștigat și alți pretorieni de partea lui, printre care se numără fiul boierului Pușkin, Aleksei Sokovnin, ofițer al Coroanei. Turbat de mânie, țarul se năpustește afară, aleargă la Ziegler acasă, îl arestează și poruncește să fie schingiuit. Ziegler mărturisește totul. Complicii vinovatului, supuși și ei interogatoriului, îi adeveresc spusele. Aveau de gând să-l ucidă pe suveran, spre a-l pedepsi pentru „purtarea sa necreștinească”. După aceea l-ar fi așezat pe tron pe nevârstnicul său fiu Aleksei și ar fi chemat-o pe Sofia ca regentă. Petru este doborât. Vor fi mereu pe urmele lui streliții plini de ură, nemulțumiți de reforme și gândindu-se cu părere de rău la zilele bune din vremea țarevnei Sofia? Un tribunal alcătuit la repezeală îi osândește pe Ziegler și pe Sokovnin la moarte prin sfârtecare și decapitare, iar pe ceilalți doar prin decapitare. Pedeapsa i se pare însă țarului prea blândă și nu este mulțumit. Pentru a merge pe calea cea dreaptă, poporul rus – gândește el – are nevoie de pilde mai puternice. Poruncește așadar să fie dezgropate rămășițele lui Ivan Miloslavski, mort de doisprezece ani, a cărui amintire a rămas însă legată în mintea lui de cumplita răscoală a streliților din 1682.

La 4 martie 1697 trupul lui Miloslavski, pe trei sferturi putrezit, este târât de porci până în piața execuțiilor capitale, tăiat în bucăți și așezat sub eșafod, într-un sicriu deschis. Călăii purced la treabă. Conjuraților li se taie încet brațele, apoi picioarele și în cele din urmă capul. O zeamă roșie se prelinge printre scândurile eșafodului pe cadavrul boierului. Uneltitorii de azi și cei de ieri sunt astfel uniți prin ocară. Toată Moscova privește, cu răsuflarea tăiată, cum sângele cel nou udă putreziciunea cea veche. Când grozăvia s-a isprăvit, călăii așază picioarele și brațele retezate în jurul unui stâlp de piatră pe care sunt prinse plăci de metal cu numele nelegiuiților. Capetele sunt înfipte în țepușele ce se înalță în vârful stâlpului. Nimănui nu-i este îngăduit să ridice mormanul de carne, care rămâne să putrezească acolo, împrăștiind o duhoare cumplită și făcându-i pe trecători să grăbească pasul. Ca să scape de grijă, Petru exilează toate rubedeniile vinovaților în ținuturi îndepărtate și profită de prilej ca să se descotorosească și de tatăl, și de unchii soției lui, alungându-i de la Curte fără niciun motiv limpede.

I-au trebuit mai puțin de zece zile pentru această curățenie. Înviorat, dă ultimele porunci înainte de plecare. În lipsa lui, cârmuirea statului va fi încredințată unui consiliu alcătuit din trei membri. Prințul Romodanovski va veghea la liniștea Moscovei, cu oameni de nădejde. Streliții, care încă nu s-au potolit, vor fi trimiși la granițe singuri, fără familii.

Marea Ambasadă părăsește Moscova la 10 martie 1697. Scrisorile de acreditare sunt redactate, în numele țarului, în termeni solemni: „Prea puternici seniori. Maiestatea Sa cea mărită și slăvită Țarul dorește să primiți această scrisoare cu respect. Și vă cerem, atunci când înalții ambasadori plenipotențiari vor sosi la granițele voastre, nu numai să-i primiți, împreună cu suitele lor, cinstindu-i cum se cuvine, ci și să-i primiți în audiență atunci când o vor cere… Scris la Curtea noastră, a Țarului, în marele oraș al Moscovei, în a opta zi de primăvară, în anul 7205 de la facerea lumii”.

Prin acest șiretlic, țarul se preface că nu se numără printre delegați. Deși păstrată cu strășnicie, taina este repede cunoscută la curțile străine. Depeșele cifrate ale  ambasadorilor pleacă înaintea Ambasadei. La Amsterdam, la Viena, la Londra, lumea se minunează. De vreme ce Petru ține să fie luat drept un oarecare, i se va face pe plac. Dar ce dorință ciudată pentru un suveran! Orice s-ar spune, rușii ăștia, care vin de la capătul lumii, au idei năstrușnice!

Marea Ambasadă, alcătuită din două sute cincizeci de persoane, înaintează încet, pe drumuri desfundate, unde trăsurile și căruțele se împotmolesc. Priveliștea, cotropită de ploaie, este apăsătoare, hanurile colcăie de ploșnițe. Petru este însă mereu vesel. Nu se întunecă decât atunci când ajunge la Riga, în Livonia suedeză. Se trag, ce-i drept, câteva salve de tun în cinstea alaiului, dar primirea este mai degrabă rece. Delegația, care urma să locuiască într-un palat, este găzduită în câteva case burgheze. Iar guvernatorul, contele Dahlberg, se preface bolnav, ca să nu-i întâmpine. „Nu m-am dus să-i văd, îi scrie el lui Carol al XII-lea, și nici nu i-am poftit la castel, gândind că era nepotrivit, pentru că nu sunt acreditați pe lângă regele meu, iar guvernatorii dinainte nu s-au purtat altfel cu alți ambasadori, în împrejurări asemănătoare… Ne-am prefăcut că nu știm nimic despre prezența țarului, spre a nu-i pricinui mânia. Nimeni dintre cei care-l însoțesc nu îndrăznește să spună nimic, sub pedeapsa cu moartea.”

Petru, care ține să călătorească incognito, găsește totuși că autoritățile locale nu se poartă cum se cuvine cu trimișii oficiali ai Rusiei. N-a venit însă aici să fie cinstit, ci să vadă, împreună cu tovarășii lui, scotocește peste tot, îi copleșește cu întrebări pe ofițerii suedezi, cere să vadă planuri, notează cifre cu o asemenea hărnicie încât locuitorii Rigăi, supărați, se întreabă dacă au de-a face cu diplomați ori cu iscoade. „Rușii se cațără peste tot, ca să vadă mai bine de sus, de la înălțime, coboară în fundul șanțurilor să constate cât sunt de adânci și chiar desenează lucrările însemnate”, îi scrie Dahlberg regelui său. În cele din urmă, îi oprește pe oaspeți să mai pătrundă în cetate.

Furios, Petru îi scrie lui Vinius: „Am fost tratați aici ca niște robi și n-am fost hrăniți decât din priviri”. La sfârșitul epistolei adaugă, cu cerneală simpatică, niște amănunte care, dacă ar fi nimerit sub ochii bănuitorului conte Dahlberg, l-ar fi făcut să sară în sus de mânie: „Se află aici 2.780 de ostași. Ne-am dus să vedem orașul și castelul, unde ostașii sunt așezați în cinci locuri: cu totul sunt o mie de oameni.

Orașul este bine întărit, dar zidul împrejmuitor încă nu e gata. În unele puncte ale orașului stau străji care opresc trecerea. Cei de-aici nu sunt prea binevoitori.”

Lui Petru îi trece supărarea la Mitau, unde ducele Frederic-Casimir de Kurlanda, prieten apropiat al lui Lefort, întâmpină Marea Ambasadă cu pompă și căldură. Orașul acesta primitor nu are însă nici flotă, nici port, nici șantiere însemnate, iar țarul dorește să învețe cât mai multe lucruri. Se îndreaptă așadar către Libau, unde descoperă o mare răscolită de furtună sub un cer brăzdat de fulgere: Baltica, pe care o numește Marea Varegilor.

Împins din nou de patima pentru navigație, vrea să ajungă la Königsberg pe mare, în vreme ce tovarășii săi vor călători pe uscat. Cum vremea rea întârzie plecarea, își potolește nerăbdarea bând cu marinarii din port, care-l iau drept un căpitan rus însărcinat de țar să înarmeze un vas de pirați.

Când ajunge, în sfârșit, la Königsberg, înaintea Ambasadei, începe să ia lecții de artilerie cu colonelul von Sternfeld. La sfârșitul uceniciei, acesta îi va înmâna un certificat pe care este scris: „L-am învățat pe numitul Piotr Mihailov în fiecare zi atât teorie cât și practică, în care a făcut, spre mirarea tuturor, atâtea progrese și a dobândit atâtea cunoștințe, încât poate fi considerat și cinstit pretutindeni ca meșter artificier prudent și curajos. Pentru aceasta le facem tuturor, mari și mici, oricare le-ar fi gradul ori rangul, chemarea umilă, stăruitoare și călduroasă de a recunoaște în numitul Piotr Mihailov un tunar iscusit și un artificier priceput și destoinic.”

Mândru de noua sa meserie, „tunarul” Piotr Mihailov nu așteaptă decât sosirea ambasadorilor ca să organizeze un foc de artificii în cinstea gazdei sale, prințul elector Frederic al III-lea de Brandenburg. În ultima clipă, prințul își cere iertare că nu poate veni, prin contele Kreyzen și intendentul general Schlaken. Petru îi primește pe cei doi la masă, în tovărășia boierilor și a unuia dintre pitici. Este beat turtă, plin de duioșie și se apleacă din când în când spre Lefort ca să-l îmbrățișeze cu asprime bărbătească. Nici n-au apucat să se așeze trimișii prințului elector, că se schimbă la față. Obrazul i se schimonosește de mânie. Dă cu pumnul în masă și răcnește: „Prințul este bun, dar sfetnicii lui sunt niște diavoli! Gehe! Gehe! (Afară!)”.

Și, apucându-l de gât pe unul dintre nefericiți, îl scoate pe ușă afară, răcnind întruna: Gehe! Nu-i poartă însă pică prințului elector din pricina acestei mărunte întâmplări. De altfel, prințul îi pregătește o primire strălucită. Rușii și brandenburghezii se întrec în mărinimie. La primirile oficiale, ambasadorii își pun caftane de brocart pe care scânteiază mărgăritare, pietre prețioase, nasturi de diamant. Pălăriile cu vulturul bicefal sunt și ele împodobite cu diamante. Alături de ei, „tunarul Piotr Mihailov”, în uniforma verde, simplă, pare o ordonanță, ceea ce-l încântă de altfel peste măsură. Mai ales că prințul îl tratează ca pe un suveran, deși călătorește incognito. Se preface chiar că nu-l supără extravaganțele acestui zănatic, descins din stepele de miazănoapte.

„Tunarul Piotr” cutreieră străzile Königsbergului, izbindu-se de trecători, care se dau la o parte, înspăimântați. Într-o zi o oprește pe o doamnă din nobilime, strigându-i: Halt! (Stai!) Îi înșfacă ceasul prins de corsaj, se uită cât arată și pleacă, lăsând-o pe sărmana femeie în pragul leșinului. Altă dată, îi smulge peruca preavenerabilului maestru de ceremonii al lui Frederic al III-lea, o zvârle într-un colț și-i poruncește curteanului să-i aducă femei. Într-o seară, pe când cinează cu prințul elector într-o sală cu pardoseala de marmură, un servitor scapă din mână o farfurie care se sparge cu zgomot. Petru sare de pe scaun, răcnește, scoate spada din teacă și împarte lovituri în dreapta și-n stânga; din fericire, nimeni nu este rănit. Se liniștește doar când i se spune că vinovatul va fi biciuit.

Aceste ieșiri nu-l împiedică să poarte cu prea distinsul și autoritarul prinț elector lungi discuții politice. Frederic al III-lea are în vedere încheierea unui tratat de alianță defensivă împotriva Suediei. Petru însă ocolește răspunsul, pentru că privirile lui sunt îndreptate deocamdată către ceea ce se petrece în Polonia.

Moartea lui Ioan Sobieski pune față-n față doi pretendenți de seamă la coroană. Prințul de Conti, sprijinit de Franța, aliata nesuferită a Turciei, și prințul elector Frederic-August de Saxa, sprijinit de Rusia. Petru spune cui vrea să-l asculte: „L-aș vedea mai degrabă pe dracul pe tron decât pe Conti!” Trimite Dietei poloneze o scrisoare în care arată că va recurge la intervenția militară dacă alegerea nu este cea dorită de el. Ca să-și întărească spusele, îi poruncește lui Romodanovski să înainteze cu armata până la granița polono-lituaniană. Pentru a smulge „libera hotărâre” a unei adunări, nimic nu poate fi mai potrivit decât prezența câtorva ostași la ușa sălii de dezbateri. Siliți să ia o hotărâre sub amenințare, nobilii polonezi votează când pentru unul, când pentru altul; Frederic-August pune stăpânire pe Cracovia și-și impune voința, în vreme ce prințul de Conti, învins, se întoarce în Franța.

Dobândind câștig de cauză, Petru își urmează drumul spre Olanda, fără să se oprească la Berlin. La Koppenbrügge este poftit la cină de către prințesa electoare Sofia de Hanovra și de către fiica acesteia, Sofia-Charlotta, prințesă electoare de Brandenburg.

Șovăie îndelung înainte de a primi, gândindu-se la ceea ce i s-a povestit în legătură cu cele două femei. Mama este o grămadă de cărnuri fleșcăite și și-a pus în locul dinților care-i lipsesc bucățele de ceară. Fata, în vârstă de douăzeci și nouă de ani, este frumușică, învățată, șireată, și în doi ani de ședere la Curtea de la Versailles a deprins purtările franțuzești. A citit tot și este prietenă cu Leibniz. De care să se păzească mai întâi: de femeiușca tânără și umblată ori de vrăjitoarea fără dinți? Se întreabă Petru, în drum spre reședința celor două femei. Așezat la mijloc, între Sofia-mama și Sofia-fiica și simțindu-se privit ca un animal ciudat, Petru încearcă la început un simțământ de stânjeneală. Ich kann nicht sprechen („Nu pot vorbi”), le spune el, acoperindu-și fața cu amândouă mâinile. Mănâncă, fără să se sinchisească de cei din jur, cu mâna, se murdărește cu sos, nu știe la ce slujește șervetul.

Nu trece însă multă vreme și se lasă cucerit de farmecul tinerei sale vecine și intră în vorbă cu ea. Purtarea firească a lui Petru, vioiciunea și iuțeala răspunsurilor o uimesc pe Sofia-Charlotta. Se aștepta să întâlnească un mujic grosolan și iată că se simte cuprinsă de simpatie la vederea acestui vlăjgan care n-are mai mult de douăzeci și cinci de ani și-i întrece cu cel puțin jumătate de cap pe uriașii din garda ei; lat în umeri, cu chipul hotărât, cu ochi negri strălucind sub fruntea bombată, cu sprâncene arcuite și gura cărnoasă, umbrită de o mustață subțire. „Dacă nu s-a găsit cine să-l învețe să mănânce cum se cade, are totuși o purtare firească și o minte deosebit de ageră”, mărturisește tânăra prințesă, adăugând: „Este și bun și rău; are obiceiurile țării de unde vine”.

Cina ține patru ceasuri. Țarul și Sofia-Charlotta își schimbă tabacherele în semn de prietenie. Înainte de plecare, Petru, înveselit, le cere curtenilor să se ridice în picioare și, după obiceiul moscovit, să-și golească paharele de patru ori la rând, dând băutura pe gât dintr-odată, în sănătatea țarului, a celor două prințese și a prințului elector.

Din volumul în pregătire la Editura Corint. Traducere din limba franceză, note și glosar de Brîndușa Prelipceanu. Prefață de Șerban Papacostea. Volumul apare în colecția Istorie, coordonată de Doru Dumitrescu