Petru cel Mare. Viața și lumea lui (II)/ de Robert K. Massie

Petru se așezase într‑o poziție aflată în spatele unei mlaștini la sud de Stănilești și oamenii lui Janus s‑au prăbușit obosiți în acele tranșee. Nu au avut mult timp să se odihnească. În ziua următoare, o duminică, turcii, care veniseră rapid din spate, au lansat atacuri repetate. Moldovenii lui Cantemir, în ciuda lipsei lor de experiență, au rezistat bine, iar rușii, ca un întreg, le‑au asigurat spatele. Dar me­sajele urgente ale țarului pentru Repnin, ca să aducă și cea de‑a treia divizie în față pentru a le sprijini pe celelalte două, nu au avut niciun răspuns. Oamenii lui Repnin erau ținuți pe loc de cavaleria tătară la Stănilești și nu puteau să mai avanseze.

În seara aceea, după o zi lungă, cu atacuri turcești din ce în ce mai agresive și cu țarul alarmat de absența oamenilor lui Repnin și de lipsa proviziilor, s‑a ținut un con­siliu rus de război. Nu prea aveau încotro: retragerea era imperativă. Ea a început în timpul nopții și a continuat în dimineața următoare, în direcția diviziei lui Repnin, la Stănilești. Retragerea a fost un coșmar. Turcii făceau presiuni foarte aproape în spa­tele lor, lansând permanent atacuri asupra ariergardei rusești. Escadroanele tătărești galopau înainte și înapoi printre căruțele rusești, iar cea mai mare parte a convoiu­lui de bagaje a fost pierdută. Infanteria rusă era epuizată și ocupată să‑și potolească setea. Companiile și batalioanele formau careuri și mergeau în această formație pe malul râului, unde, pe rând, unii beau apă, în timp ce alții se băteau cu călăreții tă­tari. Doar târziu, luni după‑amiaza, în 9 iulie, a reușit toată infanteria să se reuneas­că la Stănilești, unde, pe un promontoriu, au început să sape șanțuri puțin adânci, ca să poată rezista împotriva călăreților care mișunau în jurul lor.

Înainte de lăsarea întunericului, a început să sosească o lungă linie de infan­terie turcă, inclusiv ienicerii. Și, în prezența marelui vizir, elita armatei otomane a lansat un atac major asupra tranșeelor de‑abia schițate ale taberei ruse. Disciplina rusească a rezistat și oamenii lui Petru au început un foc susținut asupra rânduri­lor de ieniceri care avansau. Primul atac a fost respins, iar infanteria turcă a înce­put, la rândul ei, să‑și sape tranșee pe toată raza liniilor rusești. A sosit și artileria turcă, iar tunurile au fost dispuse într‑un semicerc larg; până la lăsarea întuneri­cului, 300 de tunuri stăteau cu gurile îndreptate spre tabăra rusă. Mii de călăreți tătari, laolaltă și polonezi și cazaci trimiși de Carol patrulau pe malul opus. Nu era nicio scăpare: țarul și armata lui erau înconjurați.

Puterea turcilor era copleșitoare: 120.000 de infanteriști și 80.000 de cavaleriști. Forța lui Petru era de numai 38.000 de infanteriști; cavaleria lui era departe în sud, cu Ronne. Era captiv între râu și cele 300 de tunuri care puteau să măture tabă­ra lui cu obuze și proiectile. Cel mai grav era că și oamenii lui ajunseseră atât de epuizați de foame și căldură, încât unii nici nu mai erau în stare să lupte. Era greu și să iei apă de la râu; oamenii trimiși acolo în acest scop se întorceau sub ploaia de gloanțe venită de la călăreții tătari masați pe malul opus. Tranșeele lui erau in­suficiente și un segment întreg din ele era acoperit doar cu cadavrele cailor de la căruțe și de o improvizată chevaux de frise. În mijlocul taberei fusese săpată o mică groapă în care să se adăpostească Ecaterina și femeile din suita ei. Înconjurate de căruțe și protejate de soare cu o prelată, aveau o barieră fragilă împotriva obuzelor turcești. Înăuntru, Ecaterina aștepta calmă, în timp ce femeile de lângă ea plângeau.

Situația lui Petru era imposibilă. În noaptea aceea, s‑a uitat peste tot în jurul lui, la miile de focuri de tabără ale uriașei armate turcești care străluceau pe colinele de pe ambele maluri ale râului, cât vedeai cu ochii. Dimineața, când turcii, fără nicio îndoială, aveau să atace, soarta lui era pecetluită. El, țarul rus, învingătorul de la Poltava, avea să fie zdrobit și, probabil, plimbat pe străzile Constantinopolului într‑o cușcă. Roadele strădaniei lui înfocate, uriașe, de douăzeci de ani, erau pe punc­tul de a se evapora într‑o zi. Era posibil să se ajungă acolo? Și totuși, de ce nu? Nu exact același lucru se întâmplase și cu inamicul lui, Carol? Și dintr‑un motiv iden­tic: prea orgolios, prea sigur de destinul lui, el s‑a aventurat prea departe în terito­riul inamicului.

De fapt, situația era și mai rea decât a lui Carol la Perevolucina. Acolo armata suedeză nu era încercuită de forțe superioare, iar regele însuși a putut să fugă. Dar aici turcii aveau toate cărțile: ei puteau să captureze armata rusă, pe noua țarină și, cel mai grav, pe omul pe care se sprijinea totul, țarul însuși. La ce ar fi trebuit să renunțe, ce sacrificii uriașe de teritorii sau de bogății ar fi trebuit să facă Rusia ca să‑și poată plăti libertatea?

Există o poveste care spune că în acel moment țarul a întrebat dacă Neculce, comandantul forțelor moldovene, ar putea cumva să‑l ducă, pe el și pe Ecaterina, la granița ungurească. Neculce a refuzat, știind că, indiferent dacă ar fi reușit să treacă printre liniile turcești, toată Moldova era deja înțesată de călăreți tătari. Unii au considerat că această cerere arată lașitate din partea lui Petru. Dar când lupta e pierdută și armata e pe punctul de a capitula, șeful statului este obligat să se gândească la salvarea națiunii. Petru știa că în momentul acela el este Rusia. Știa ce lo­vitură ar fi pentru Rusia, dacă, împreună cu armata pe care o construise cu atâta grijă, ar fi fost și el luat prizonier. Cu timpul, armata ar fi putut să fie reconstrui­tă – dacă ar fi fost el acolo s‑o facă. Dar pierderea lui ar fi fost ireparabilă.

În dimineața următoare, marți, 10 iulie, ar fi trebuit să se termine. Artileria a deschis focul și rușii s‑au pregătit pentru o ultimă rezistență, dar ienicerii nu au atacat. Ca o măsură disperată, Petru a ordonat un atac și mii de ruși epuizați s‑au ridicat din tranșee și s‑au aruncat asupra primelor linii ale otomanilor, făcând multe victime înainte de a fi forțați să se retragă. În timpul atacului, rușii au luat și pri­zonieri, iar de la unul dintre ei Petru a aflat că ienicerii au suferit mult în lupta din ziua precedentă și erau destul de reticenți să atace cu toată forța liniile rușilor. Acest lucru îi oferea țarului măcar un mic avantaj în negocierea termenilor capitulării sale.

În timpul perioadei de acalmie, Petru le‑a propus lui Șeremetiev și vicecance­larului său, Șafirov, să trimită un sol la marele vizir, ca să vadă ce condiții ar pu­tea oferi turcii. Șeremetiev, care evaluase cu obiectivitate situația militară, i‑a spus deschis stăpânului său că propunerea este ridicolă. De ce ar lua turcii în considera­re și altceva decât capitularea? Pisica nu negociază cu șoarecele. Dar Ecaterina era și ea prezentă și l‑a încurajat pe soțul ei să procedeze așa. Lui Șeremetiev i s‑a or­donat să conceapă o propunere în nume propriu, ca șef al armatei ruse.

Pregătind oferta, Petru contempla perspectivele pe care le avea cu un realism sumbru. Știind că regele Carol e oaspetele și aliatul sultanului, s‑a resemnat cu gân­dul că, orice pace ar încheia, va include aranjamente atât pentru disputele cu suede­zii, cât și pentru cele cu turcii. El s‑a resemnat cu gândul că va trebui să facă niște concesii drastice. În cele din urmă, deși acest lucru nu era conținut în prima lui propunere, era pregătit să predea Azovul, să desființeze Taganrogul și să cedeze tot ce câștigase de la turci cu douăzeci de ani înainte. Suedezilor le‑ar fi redat Livonia, Estonia, Karelia – tot ce luase în război, cu excepția Sankt‑Petersburgului, „paradi­sul lui iubit“. Dacă nici acest lucru nu ar fi fost de ajuns, el ar fi dat în schimb stră­vechiul oraș Pskov și alte teritorii. În plus, era pregătit să îi dea voie lui Carol să se întoarcă acasă în Suedia, să‑l recunoască pe Stanisław rege al Poloniei și să promi­tă să înceteze intervenția în afacerile poloneze. Ca să‑l tenteze pe marele vizir și pe alți oficiali turci, el ar fi oferit mite generoase: 150.000 de ruble era darul pe care îl avea în vedere pentru marele vizir. Până la amiază, propunerile au fost schițate, iar Șafirov a fost trimis cu un trompetist, sub un steag alb, ca să le prezinte marelui vizir.

Fără ca rușii să știe, sosirea lui Șafirov în tabăra marelui vizir i‑a produs o ușurare imensă războinicului ezitant. În cortul lui de mătase cu mai multe came­re, bătrânul Baltadji fusese năucit și tensionat. Trupele lui cele mai bune, ienice­rii, nu erau încântate de reluarea atacului. Un alt atac, chiar și asupra slăbitei ta­bere ruse, putea să împuțineze serios numărul lor, în timp ce se zvonea că Austria habsburgică se mobilizează pentru un alt război. Pe urmă, marele vizir mai avea o veste pe care Petru încă nu o aflase: cavaleria rusă a lui Ronne capturase Brăila, pu­sese mâna pe multe dintre proviziile turcilor și incendiase câteva dintre depozite­le de praf de pușcă. În coasta lui, Poniatowski și hanul tătar îl implorau să lanseze atacul final și să termine dintr‑o lovitură lupta, războiul și pe țar. Șovăitor, Baltadji era pe punctul de a accepta și de a da ordin pentru marele asalt, când Șafirov a fost adus în cortul său. Vicecancelarul rus i‑a înmânat scrisoarea de la Șeremetiev, care sugera că războiul nu se duce cu adevărat în interesele vreuneia dintre părți, ci a fost stârnit de intrigile altora. Cei doi generali ar trebui, din acest motiv, să opreas­că vărsarea de sânge și să caute termeni posibili de pace.

Marele vizir a văzut mâna lui Allah. Putea să fie un învingător și un erou, fără să mai riște vreo luptă. Trecând peste pledoariile întristate ale lui Poniatowski și ale hanului, Baltadji a ordonat oprirea bombardamentului și s‑a așezat fericit la masa negocierilor cu trimisul rus. Negocierile au durat toată noaptea. În dimineața ur­mătoare, Șafirov a trimis vorbă în tabăra rusă, spunându‑le că, deși marele vizir e dornic să facă pace, discuțiile trenează. Nerăbdător, Petru l‑a instruit pe trimisul său să accepte orice fel de termeni pe care acesta îi oferea, „cu excepția sclaviei“, dar a insistat pe un acord imediat. Trupele ruse sufereau de foame, iar dacă pacea nu venea, Petru voia să se folosească de ultimele lor puteri într‑un ultim atac asu­pra tranșeelor turcești.

Îmboldit de această amenințare a reizbucnirii luptei, Baltadji și‑a formulat con­dițiile. În legătură cu turcii, acestea erau cele la care se așteptase și Petru: țarul urma să cedeze toate roadele obținute în urma campaniei din 1696 și a tratatului din 1700. Azovul și Taganrogul aveau să fie înapoiate, Marea Neagră avea să fie abandonată, forturile de pe Niprul inferior distruse. Mai mult, trupele ruse urma să fie evacuate din Polonia și dreptul țarului de a avea un ambasador permanent la Constantinopol anulat. În ceea ce privește Suedia, regele Carol al XII‑lea avea să primească permisiunea de a trece liber spre casă și țarul trebuia „să încheie o pace cu el, dacă se ajungea la o înțelegere“. În schimbul acestor angajamente, ar­mata otomană avea să stea deoparte, permițând armatei rusești încercuite să se re­tragă pașnic spre casă.

Când Petru a auzit de aceste clauze, a fost uluit. Nu erau ușoare – el urma să piardă totul în sud –, dar erau mult mai blânde decât se așteptase. Nu se spunea nimic despre Suedia și Baltica, în afară de faptul că regele Carol s‑ar duce acasă și Petru ar trebui să încerce să încheie pace cu el. În aceste circumstanțe, era o sal­vare. Turcii mai adăugaseră încă o clauză: Șafirov și colonelul Mihail Șeremetiev, fiul feldmareșalului, să rămână în Turcia ca ostatici până când rușii își îndeplineau promisiunile de a returna Azovul și celelalte teritorii.

Petru era nerăbdător să semneze mai repede, până când marele vizir nu se răz­gândea. Șafirov l‑a luat pe tânărul Șeremetiev și s‑a întors imediat la tabăra tur­cească, unde tratatul a fost semnat, în 12 iulie. În 13, armata rusă, încă înarmată, s‑a grupat în coloane Și a început să iasă din tabăra nenorocoasă de pe Prut. Înainte ca Petru și armata lui să poată pleca, au trecut, fără să știe, printr‑o criză finală, potențial dezastruoasă.

(…)

Marele vizir câștigase bătălia de la Prut, deși nimeni, nici măcar sultanul, nu avea să‑i mulțumească. Petru și Carol au pierdut amândoi, primul, mai puțin decât ar fi putut, al doilea, pentru că nu câștigase nimic, atunci când ar fi putut câștiga totul. Aliații lui Petru, domnitorii Moldovei și ai Valahiei, au pierdut și ei: unul și‑a pierdut teritoriile, celălalt, capul. Predarea lui Cantemir, prințul Moldovei, a fost una dintre condițiile inițiale ale marelui vizir. Domnitorul fusese ascuns între bagajele țarinei Ecaterina, într‑una dintre căruțe, și doar trei dintre oamenii lui știau unde se află. Așa că Șafirov i‑a răspuns cinstit marelui vizir că e imposibil să‑l predea pe Cantemir, pentru că încă din prima zi de luptă nu îl mai văzuse nimeni. Marele vizir a lăsat chestiunea deo­parte, declarând cu dispreț: „Ei bine, să nu mai vorbim despre asta. Două mari im­perii nu trebuie să prelungească un război de dragul unui laș. Își va primi curând pedeapsa meritată.“

Cantemir a scăpat cu rușii, luându‑și soția și copiii din Iași și, alături de două­zeci și patru de boieri de frunte, s‑a dus în Rusia cu armata țarului. Acolo, Petru l‑a copleșit cu favoruri, dându‑i titlul de cneaz și oferindu‑i mari proprietăți lân­gă Harkov. Fiul lui a intrat în serviciul diplomatic rus și a devenit ambasador rus în Anglia și Franța. Principatul lui Cantemir, Moldova, nu a fost atât de norocos. Baltadji le‑a dat permisiunea tătarilor să devasteze orașele și satele, cu foc și sabie.

Soarta lui Brâncoveanu, domnul Valahiei, care mai întâi îl trădase pe sultan și apoi îl trădase pe țar, a fost, în final, cea așteptată: turcii nu au mai avut niciodată încredere în el. Deși fusese avertizat că la Constantinopol căzuse în dizgrație și începuse să trimită mari sume de bani în Europa Occidentală ca să‑și pregătească un exil confortabil, Brâncoveanu și‑a întârziat plecarea. În primăvara lui 1714, el a fost arestat și trimis la Constantinopol. Acolo, în ziua în care împlinea șaizeci de ani, a fost decapitat, împreună cu cei doi fii ai săi.

Fragment din Petru cel Mare. Viața și lumea lui de Robert K. Massie, în pregătire la Editura Allfa. Traducere de Claudia Olteanu