Picasso: original și replică. Întoarcerea unei expoziții legendare/ de Marc Ulieriu

S-a întâmplat în toamna lui 1932. Pablo Picasso avea 50 de ani și era deja faimos în întreaga lume. Până atunci, însă, nu mai expusese niciodată într-un muzeu și nici nu mai avusese o expoziție retrospectivă. Și-a dorit ceva grandios și excentric, un eveniment artistic despre care să se povestească peste generații. Astfel, a luat naștere Expoziția Picasso de la prestigiosul Muzeu de Arte Frumoase Kunsthaus din Zürich. A fost un adevărat show și a marcat un moment crucial în istoria modernă a artelor, stârnind reacții “tari” și influențând dramatic generații întregi de tineri artiști. Cu totul inedit: Picasso însuși a fost curatorul expoziției, organizând-o, pătimaș și subiectiv, după propriul plac. La mijloc de octombrie 2010, după 78 de ani de la acel moment, fabuloasa expoziție se întoarce la Kunsthaus Zürich.

De pe 15 octombrie 2010 și până la 30 ianuarie 2011, prestigiosul Muzeu Kunsthaus din Zürich, Elveția, găzduiește ceea ce numeroși critici de artă deja au catalogat ca fiind cel mai important eveniment cultural al sfârșitului de an 2010 din Europa și, foarte probabil, din lume. Este vorba despre o inedită și fascinantă reeditare a primei expoziții de muzeu pe care faimosul Pablo Picasso a avut-o în același loc, în 1932. După o muncă asiduă de strângere a operelor din colecții particulare și alte mari muzee ale lumii, expoziția de referință s-a întors la Kunsthaus, dezvăluindu-ne un Picasso foarte personal – așa cum însuși maestrul spaniol a dorit, în urmă cu o viață de om, să se prezinte.
Expoziția din ’32 s-a bucurat de un număr uriaș (pentru acea vreme) de exponate – 240: tablouri, desene și sculpturi, opere desăvârșite în primele trei decenii de creație ale celebrului artist. Lucrările au fost selectate nu de către directorul muzeului, așa cum era obiceiul vremii, ci de Picasso însuși. Absolut toate fazele de creație prin care a trecut Picasso au primit spațiul cuvenit (deși nu suficient, vedeți îndată de ce) în această bine-meritată celebrare a operei maestrului. Picturile de început, alături de deja apreciatele tablouri din Perioada Albastră sau Roz, au stat alături de fabuloasa etapă Cubistă, dar și de controversatele (și extrem de recentele, în 1932) opere care cochetau cu Suprarealismul.
Avangardista retrospectivă a fost întâmpinată cu un interes imens din partea publicului și a oficialităților elvețiene. Presa vremii l-a tratat pe Picasso precum o fac tabloidele cu starurile moderne, urmărindu-i fiecare mișcare în cele 5 zile pe care maestrul le-a petrecut la Zürich, împreună cu soția sa de atunci, Olga, și cu fiul lor Paulo, înainte de marea deschidere… la care Picasso, emoționat, a absentat, ascunzându-se într-un sătuc din valea Engadin.

Însă nu toată lumea a fost pregătită să recunoască geniul lui Picasso: în periodicul “Neue Zurcher Zeitung”, marele psihanalist C.G. Jung, după ce a vizitat expoziția, a scris o cronică extrem de acidă, spre finalul căreia l-a diagnostic pe Picasso cu… schizofrenie! Adevărul este că cele 225 de tablouri au șocat, provocând un efect halucinant asupra auditoriului: spațiul de expunere al Muzeului de Arte Frumoase din Zürich era, pe atunci, mult mai mic, iar tablouri atât de diferite unele față de altele, încât jurai că sunt opera a trei sau patru pictori diferiți, au stat înghesuite, efectiv ramă lângă ramă, pentru a încăpea toate în sală.
Spre deosebire de Jung, majoritatea criticilor de artă au ridicat în slăvi retrospectiva lui Picasso, în vreme ce jurnaliștii obișnuiți, alături de pictori invidioși pe Picasso, printre care Henri Matisse sau Oskar Schlemmer, nu au încetat să se mire de numărul enorm de vizitatori: 34.000 – un record absolut pentru artă în acele vremuri.
Reeditarea pusă în scenă de Kunsthaus Zürich în 2010, în chiar aceste zile, este o adevarată desfătare pentru ochiul critic și cunoscător, dar și pentru cel profan. 74 de tablouri, 30 de desene și 4 statui care au participat la expoziția originală se întorc în fața publicului. Pentru ca acest vis să devină realitate, Tobia Bezzola, curatorul Kunsthaus de astăzi, a strâns cu multe eforturi operele lui Picasso de la muzee de prestigiu din întreaga lume, precum Tate din Londra, Muzeul de Artă Modernă și Muzeul Metropolitan din New York, Centrul Georges Pompidou din Paris și multe altele, dar și de la numeroși colecționari particulari. Detalii picante și inedite din culisele expoziției originale și a replicii din 2010, aveți prilejul de a afla în numărul următor al Ziarului de Duminică, în cadrul unui interviu în exclusivitate cu Tobia Bezzola.

Expoziția de astăzi de la Kunsthaus, la vernisajul căreia am avut onoarea să particip, se deschide cu o sală spațioasă în care sunt expuse lucrările de tinerețe ale lui Picasso, create sub influența lui Gauguin, van Gogh și alți mari maeștri clasici. Urmează o sală tributară Perioadei Albastre: după ce Carlos Casagemas, unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, se sinucide din dragoste, în toamna lui 1901, Picasso începe să picteze folosind, în special, fundaluri albastru-verzui, în lucrări foarte expresive, de atmosferă, care evocă melancolia și depresia. Personajele principale ale Perioadei Albastre sunt ratații societății: mame sifilitice, prostituate și cerșetori. Spre stupefacția publicului, în expoziția din 1932, Picasso a inclus puține lucrări din această etapă (extrem de apreciată încă din acea epocă); pentru a respecta spiritul expunerii originale, nici astăzi nu întâlnim la Zürich multe tablouri din Perioada Albastră.
Nici Perioadei Roz, care a urmat (1904-1906), curatorul Picasso nu i-a acordat mare importanță. Această etapă, influențată de una dintre numeroasele aventuri amoroase pe care pictorul le-a avut la Paris, este caracterizată de o atmosferă mai optimistă – culorile sunt calde, iar personajele au valențe comice: saltimbanci, acrobați și cântăreți. Urmează o scurtă etapă, denumită Perioada Africană – criticii din anii ’30 au crezut că Picasso a căzut atunci sub influența imagisticii tribale africane; cei moderni sunt convinși că maestrul s-a folosit oportunist de portretele africane mai degrabă ca mijloc facil pentru a experimenta Cubismul.
În mod ironic, se pare că, judecând după selecția personală a lucrărilor expuse în ’32, selecție ale cărei proporții se regăsesc, în bună parte, și în cadrul expoziției de astăzi, Picasso a fost total indiferent tocmai față de acele picturi din Perioadele Albastră și Roz care sunt, din anii ’30 ai secolului XX și până în prezent, printre cele mai prețuite de către colecționarii de artă. Pentru Pablo Picasso, explozia Cubistă a marcat începutul adevăratei sale cariere.

Picasso a dezvoltat acest bizar limbaj vizual împreună cu pictorul și sculptorul francez Georges Braque. Expoziția de astăzi prezintă cubismul lui Picasso divizând operele maestrului dintre 1907 și 1920 în 3 etape: cubismul analitic, cubismul sintetic și cubismul târziu. În operele cubiste, Picasso a folosit duocromia, insistând pe maro în combinație cu nuanțe neutre, analizând obiectele, reducându-le la formele lor esențiale și recombinând, în puzzle-uri misterioase, aceste forme. Cubismul sintetic presupune o dezvoltare a acestui stil: în picturi sunt inserate bucăți de hârtie tăiate din ziare. Atât expoziția din 1932, cât și cea din 2010 – 2011, conțin numeroase tablouri cubiste și suprarealiste. Perioada Suprarealistă, care începe spre sfârșitul anilor 1920, se contopește cu cubismul târziu și continuă mult dupa expoziția din ’32.
În final, merită menționat faptul că maestrul Picasso a avut un mod excentric de creație, lucrând la mai multe tablouri din stiluri cu totul diferite, în aceeași perioadă. De asemenea, a produs lucrări extrem de solicitante și complicate în numai câteva ore sau zile, în vreme ce altele, aparent foarte simple, precum Vasul cu flori, i-au luat ani întregi pentru a le finaza. Despre toate acestea, aflați mai multe în interviul de săptămâna viitoare. Iar dacă ajungeți la Zürich până pe 30 ianuarie 2011, aveți prilejul, numai la Kunsthaus, să admirați direct faimoasa expoziție.