Pictura, la Valea Frumoasei

“Frumusetea, precum aerul, se respira.” Conform acestui increzator adagiu, rostit de pictorul Paul Gherasim, concretizand o nevoie curajoasa, cativa artisti destoinici au urcat, in 2005, pentru o explorare in comun, pe firul privelistilor stranse candva sub vocabulul Valea Frumoasei. O manastire, rostuita acolo, fiindu-le reazem ospitalier, sederea pictorilor s-a incununat cu lucrari de o mare prospetime. Expuse de curand la Muzeul Unirii din Alba-Iulia, ele au prilejuit evenimentul artistic evocat aici.

Sunt locuri cu vocatie de epifanie; artistilor le este dat, cei dintai, sa le descopere, spre a ne apara, pentru generatii intregi, dreptul la miracol si la o ferice uimire. Numele insusi o spune, “Valea Frumoasei” desena o asemenea fagaduinta. Stiind ca trebuie s-o protejeze, inaintand cu un pas prevazator, sfielnic, Sadoveanu, cand evoca aceasta rituala regresiune, isi interzice de la inceput orice pedanta suficienta descriptiva. Nu inseamna precis cate mile o fi numarand cursul incantat al acestui itinerar, ramane liber de orice imbold limitativ, inpunandu-si dimpotriva un regim prielnic respiratiei benefic salubre, fara de constrangeri: “Simtesc nevoia si placerea de a nu insemna aici o cifra exacta”.

Oasa, apelatia care in graiul lui moldovenesc s-ar fi echivalat cu Braniste, adica rezerva domneasca, ii devenea scriitorului un fel de sageata indicatoare, purtand inspre popasuri sihastre, sub apa lina a cerului. Dintr-o atare dragoste fata de taramuri inalte, “s-a statornicit aici (explica el) o Braniste a lui Dumnezeu”, ca o domnie unde sa poata haladui in pace fiintele cele mai suave ale codrului. Acolo situeaza povestirea sadoveniana un episod irepetibil, intamplat candva unui padurar norocos, descoperind in munte o trecere de nimeni stiuta, care l-a dus dintr-o data intr-un loc fara de seaman, cald si bland.

“Era acolo o lumina care curgea de sus, fara sa se vada soarele nicaieri”. Inumerabil fastuoasa, ofranda vie a pasarilor magnifice, si prezenta la vedere a fapturilor din ascunzisuri, brusc increzatoare, ca si ecloziunea precoce a mugurilor deschizandu-se cu totii, ca la un semnal, pentru un triumf fara prihana, totul se alcatuia premonitor in aceasta pagina, raiul povestirii fabuloase proclama o nevoie de frumusete care nu avea cum sa se epuizeze sub zguduiri oricat de potrivnice, sub asalturi oricat de trufas dezlantuite, asupra naturii.

Osardia cenobitilor dela Oasa vine sa pecetluiasca aceasta putinta reparatorie, tenacitatea gestului, care-i menit sa pastreze si sa protejeze umanitatea noastra candida, de atatea ori nesabuit pusa in primejdie, prada pornirilor de voluntarism luciferic.

Urcand viteaz spre piscurile contemplatiei, cei care au facut un legamant comun de limpezime a cugetului, intru credinta, inscriu o marturie meritorie si in raport cu destinul imaginii. Gazde ale unor artisti destoinici, in jurul lui Paul Gherasim si al gruparii “Prolog”, monahii din taria acestor singuratati participa la un proces care va rodi nebanuit, sunt convins, asa cum spinii cutarei plante impungatoare, infatisati de Mihai Sarbulescu in practica de peisaj de la Oasa, s-au aventurat pana pe zidul expozitiei sale de la Venetia.

Sunt locuri de epifanie, acestea, care cheama asupra lor aripa Duhului Sfant; si care, totodata, au chemat intaia proclamatie a virtutii inalt artistice proprie pamantului transilvan si neamului romanesc adapostit intre acele fruntarii. Venit, ca noi astazi, la Alba Iulia, in 1622, ca profesor la Scoala Craiasca, poetul cel mai dotat al Barocului german, Martin Opitz, lauda, primul, vocatia unei creativitati profunde pe aceste meleaguri: “Zlatna, sau despre linistea sufletului”, poemul care avea sa fie talmacit de tanarul George Cosbuc, canta exuberant, superlativ, rosturile latine ale limbii si ale culturii noastre milenare:

“Si jocul chiar e martor c-aveti tulpina veche

Un joc ce-n frumusete abia-si afla pereche”.

Cel care ne-a chezasuit magistral intaia evocare a dinamicei unduiri care e hora romaneasca intrezarea in firea taranului nostru un calm echilibrat, o rezerva de seninatate printre restristile Europei – la vremea crunta a Razboiului de treizeci de ani. Sa nu uitam astfel de pretioase precedente istorice! Desigur, linistea sufletului nu se poate adaposti doar in reconfortul idilic. Insa pictura care se nevoieste azi pe drumuri aspre catre inefabile stravezimi, ne va intregi identitatea spirituala cu izbanzi laolalta exigente si radioase.