Pioniera goală/ de Mihail Kononov

Mihail Kononov s-a născut în 1948 la Leningrad; a studiat literatură rusă și de-a lungul timpului a practicat mai multe meserii – profesor, artist vizual, traducător. Actualmente trăiește în Germania și lucrează la un al doilea roman.

Pioniera goală este primul său roman, o satiră acaparatoare cu accente de realism magic și realism socialist despre perioada Bătăliei de la Stalingrad și, în general, despre “reașezarea” unei lumi și fețele înșelătoare ale istoriei.

*

* *

Fluierând melodia obsedantă Rio-Rita, fără să-și șteargă lacrimile lipicioase, Muha se ducea la execuție pe cunoscutul drum nemțesc din sătucul Șisiaievo, unde era așteptată de Moarșul2-cu-Portret.

În prima linie a frontului, nici cu colacii în coadă n-ai cum să-i ademenești pe individualiștii ăștia care se cred – fiecare în parte – nu mai prejos de vreun von-baron. Pentru ei cele mai importante sunt propriile interese, mai prețioase decât interesele colectivului, mai presus decât colectivul, sunt mai răi decât chiaburii.

Și din cauza baronului ostașii devotați din tranșee au de mers șapte poște. Nu m-aș fi cărat atâta drum nici măcar pentru dansuri, darămite la nu știu ce pedeapsă. Apoi, nici măcar asta nu e sigur, în primul rând. Dacă i se va urca pișatul la cap – iar ăstora li se cam întâmplă – , s-ar putea să-i pară rău să cheltuiască o măslină3 pe această Muha, doar mă va înjura cum trebuie și mă va blagoslovi cu un genunchi în fund. Asta da, fază, nu? Măcar spânzură-te de prima creangă care îți iese în cale. Atunci toate grijile pe care și le-a făcut degeaba ar intra sub coada pisicii. Dar e greu de crezut așa ceva, firește. Însă n-ai de unde să știi cu ce picior a intrat în ziua de azi bizarul ăla. Dacă a călcat cu stângul – îmi va ține o lecție de două ore, după care îmi va trage un pumn după ceafă și aufiderzein. După așa ceva cum mă voi putea uita în ochii tovarășilor de regiment? Căci ei m-au petrecut la execuție, toată compania m-a susținut și m-a încurajat, cum se cuvine, uite, mi-au umplut un buzunar întreg de semințe, mi-au găsit și zahăr rafinat, mi-au dat și biscuiții-trofeu, cineva mi-a strecurat și o pereche de chiloți, pentru orice eventualitate, iar Muha, deodată, hopa înapoi și: salutare, vă rog, am apărut vie și nevătămată, primiți-mă, fraților, îndărăt. Doar în doi ani de zile nu a fost nici măcar o dată atât de inconștientă, nu a dezamăgit colectivul. Zi de zi tinzi să fii mai bună, să nu-ți pierzi credibilitatea, pentru că, totuși, se știe cât de ușor poți fi influențată negativ de pornirile nedorite, chiar dacă parcă nu ai avea nicio legătură cu așa ceva. Și din acest punct de vedere nu ai de unde să știi cum să faci, încât să le convină acestor șoareci din spatele frontului, care încearcă să-i împiedice la fiecare pas pe luptătorii conștiincioși. Și nu există niciun control asupra acestui tovarăș nărăvaș, mai ales în condițiile de pe linia frontului. Aici el, moarșul, este și țarul, și Dumnezeul tuturor. Și ei se folosesc de asta fără niciun fel de jenă, îi trimit pe oameni de colo-colo, peste tot, doar ca să nu-și miște el fundul și să nu ajungă el în calea gloanțelor. Interesant, oare unde se uită generalul Zukov? Când va lua la noapte legătura cu noi va trebui să-i sugerăm să rezolve problema cum trebuie. Altfel, deja sunt transpirată ca un șoarece, în puii mei, de la mersul ăsta inutil al lor, de parcă nu ne-ar ajunge de cât mult suferim!

Apropo, asta nici măcar nu e cel mai îngrozitor – să te duci la execuție sau chiar să fii nevoită să asculți o lecție foarte plictisitoare -, poți trece destul de ușor peste așa ceva. Dar, dacă Moarșul-cu-Portret va întreba de documente, am cam pus-o. Va observa imediat că ceva nu-i în regulă. Mă va interoga, firește, va încerca să mă intimideze, să mă încurc, nici n-o să-mi dau seama când mă voi da de gol și voi recunoaște. Va afla atunci că-s încă o puștoaică de cincisprezece ani și atunci e clar că se va duce totul dracului. Atunci mă va trimite în spatele frontului ca pe-o cârpă, chiar cu prima mașină de ocazie. Ar fi ceva îngrozitor, m-aș umple de rușine pentru toată viața, asta fără să mai amintesc de traumele morale. Și practic doar acum abia-abia m-am simțit om, în al doilea an de viață pe linia frontului, membră a colectivului. M-am obișnuit și cu oamenii, și ei se lipesc de tine cu drag, au încredere în tine, că nu-i vei dezamăgi, nu-i vei trăda, le vei acorda ajutorul necesar, mai ales dacă un ofițer are nevoie de căldură și mângâiere feminină. Apoi, ei înșiși se străduiesc să aibă grijă de tine, s-au nimerit băieți foarte de treabă, parcă aleși pe sprânceană. Atât de ca lumea, încât doar chiloți mi-au adus câteva zeci de perechi în plus. Te-ai gândi că-i vei purta și după victorie. Doar că e o naivitate să te gândești la asta, să speri așa ceva. Uneori, mai ales când ne mutăm dintr-un loc în altul, ești nevoită să schimbi și câte trei perechi pe săptămână și asta în primul rând din cauza elasticului. Să știi că e chiar o problemă – industria produce elastic mult prea prost calitativ, fie că-s făcuți de ai noștri, fie că-s produși de germani – aceeași poveste. Nu reușesc nicidecum să-și facă treaba ca lumea, să rezolve situația asta jenantă. Se pare că nici până acum nu s-au gândit să facă marfă pentru condițiile de război, n-au trecut la starea de război. Ar trebui să-i povestească cineva despre asta lui Stalin sau, hai, lui Hitler. Altfel, ai crede că toți mareșalii se gândesc doar la arme, elicoptere, avioane, dar, dacă tu ești, de exemplu, fată, atunci – descurcă-te cum poți cu toți bărbații, strânge din dinți până ți se rup și umblă așa, ca o ciudată contuzionată, pe cuvântul meu!

Din alt punct de vedere, scuzați-mă, dar mai bine lupți o sută de ani fără chiloți, decât să te ascunzi în spatele frontului tot timpul războiului, să fugi ca ultimul dezertor, de cea mai joasă speță, sub fusta bunicii. “Mașunia, auzi, Mașunia, adu-mi, repede, niște lapte cald și proaspăt! Lasă coromâsla1, voi aduce eu însumi apă, doar ai rinichi slabi…” Cretinul! Decât să te îneci cu o lingură de apă sau să înghiți grăsime de pește – mai bine să mă fac folositoare zi de zi! Dar, totuși, dacă tot se sare calul – am o condiție. Să nu se întâmple la nu știu ce periferie, de râsul șoarecilor din spatele frontului, ci aici, la fața locului, în vestita companie de pușcași, în echipa ta natală. Cum să-ți imaginezi că toți vor avea emoții pentru tine, toată compania, în general, și fiecare luptător în parte? Dar le va părea rău, vor ține cu tine, pentru că toată lumea știe că nu sunt vinovată, nici măcar nu s-a găsit cadavrul, nu există nicio dovadă împotriva Muhăi. Păi, atunci e clar, vor sta cu capul plecat și vor asculta verdictul, iar Muha va sta singură în fața detașamentului, în fața tuturor ca o artistă emerită pe scenă. Și fiecare va încerca să te privească în ochi, să-mi facă cu ochiul, – să-și încurajeze tovarășul de luptă într-un moment critic. Doar când îți imaginezi asta și îți izbucnesc lacrimile. Deși încă nu s-a hotărât problema execuției. Păi pentru o astfel de fericire – ca să te unești într-o singură respirație cu tot colectivul Armatei Roșii, în fața prietenilor de nădejde, încercați în luptă, păi pentru asta poți să primești cele nouă grame și să mori cu cinste – pentru asta îți dai viața, nu doar elasticul de la chiloți!

Am realizat tot ce am visat! Totul i-a ieșit Muhăi, exact așa cum a dorit ea, literalmente! Ce chestie! E straniu, dacă te gândești de ce m-a lovit așa o fericire! Trebuie să recunosc că înainte de război îmi consideram viața inutilă, fără niciun rost. Păi n-am avut ocazia să lupt nici în echipa lui Budionîi2 din Primul Război Mondial, în Armata nr. I de cavalerie, nici la polul Nord nu a ajuns să lupte, în echipa lui Papanin1 – practic viața mea nu a avut niciun sens până la război. Iar acum, iată, eu însumi trag din “maxim”2: Anca-mitralierista3, nici să dai, nici să iei, apoi, mustața lui Osip Lukici e identică cu a lui Ceapaev4, e adevărat că mai încărunțită. M-am aruncat în luptă ca să-l răzbun pe Alioșca și poftim! Am sperat să devin un soldat adevărat, ca să fiu exemplu pentru toți nou-veniții la război și am reușit să realizez acest lucru sută la sută. În ultimele luni și comandantul detașamentului, și ajutorul comisarului politic, și comandantul comsomolist5, fie-i țărâna ușoară, spuneau în același ton la fiecare adunare: “Muhăi putem să-i încredințăm orice sarcină, fie ziua, fie noaptea, ea nu refuză niciodată, cum fac alții!…” Dacă ar fi auzit asta și Walter Ivanovici, tare s-ar mai fi bucurat! Iar la început îmi făceam griji, nu știam cum să demonstrez, ce ciudată eram, că o fată-luptătoare nu e cu nimic mai prejos decât un bărbat, că i se poate încredința și ei o armă, că poți să mănânci cu ea din același ceaun, că poți și tu să dai pe gât o sută de grame fără să te strâmbi – totul a mers ca uns, în puii mei! Iar când mi-am intersectat soarta cu Lukici, am învățat exprimarea în argou și înjurăturile șmecherești la perfecție și acum le posed mai ceva ca un bandit golan, deși înainte nu știam să rostesc simplu, omenește, niciun cuvânt așa, cum se cuvine. Una n-au reușit să mă învețe, paraziții, și acum poate n-o să reușească niciodată – să înjur de mamă, așa, ca un dezertor oarecare. De ce-n puii mei să-ți spurci limba, dragi tovarăși?! Păi nu, mersic frumos, băieți! În primul rând e indecent. Dacă voi v-ați obișnuit cu asta – treaba voastră, bitte-dritte, înjurați-vă din cap până-n picioare, dar nu pătați tânăra fată, nu se face. Și, în primul rând, unde ați văzut voi o pionieră sovietică bine educată și îngrijită – care nici măcar n-a reușit să fie primită în rândurile comsomoliste, bine, asta din motive care nu țin de ea -, care să înceapă să înjure în dreapta și-n stânga, așa, deodată. E absurd, în puii mei! Să zicem că stați în fața televizoarelor, vă uitați atent la filmul de cultură Volga-Volga și deodată zvelta blondă Liubov Orlova începe să-l înjure mujicește pe iubitul Leonid Utiosov, așa cum înjură Svetka, draga noastră asistentă. În primul rând, voi înșivă v-ați revolta, fiți siguri de asta! Dar de ce să mai fluierăm, de ce să mai batem cu bocancu-n pământ, dacă voi înșivă nu puteți face un pas fără să înjurați… Dap’, să vă înecați în înjurături, dacă sunteți needucați. Da’ de la Muha, o să auziți o sulă din toate astea, Muha nu vă va arăta partea întunecoasă și murdară, ca o grasă needucată. Cât sânge rău mi-am făcut pe-aici până m-ați recunoscut ca una de-a voastră, până ați început să mă respectați cu adevărat. Și mă respectați nu pentru c-aș înjura, asta trebuie accentuat, ci mă respectați pentru adevărata educație și cultură leningrădeană, pe care nenorocita Svetka nu le-a avut și nici n-o să le aibă vreodată, cu așa trompetă, îmi cer scuze de expresie.

Din volumul Pioniera goală de Mihail Kononov, în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski