Piss Christ, sau scandal în Orașul Papilor/ de Daniel Nicolescu

Asta după ce, cu câteva zile înainte, în fața palatului unde se afla expoziția, avuseseră loc manifestații răsunătoare, organizate de cercurile catolice militante din Franța (și, în special, Institutul Civitas și Agrif – adică Asociația generală contra rasismului și pentru respectarea identității franceze), împotriva așezării pe simeze publice a lucrării lui Serrano intitulată “Immersion/ Piss Christ”. Trebuie spus că valul de mânie a ultrașilor catolici primise binecuvântarea episcopului de Avignon, dar și încurajarea laică a deputaților UMP Bernard Debré și Jean Marc-Nesme, încă din decembrie anul trecut, când expoziția și-a deschis porțile.

Lucrarea care i-a iritat pe credincioși este o fotografie din 1987, executată în tehnica ilfocrom montat pe plexiglas, cu dimensiuni 59,7 cm x 40,6. Dacă veți privi cu atenție imaginea (foto 1), veți putea constata că nu există nimic scandalos sau blasfematoriu la nivelul figurației. E vorba despre o sugestie de trup hristic țintuit pe un crucifix luminos, văzut pe trei sferturi din stânga, care se scaldă într-o atmosferă fluidă, cu tonalități roșii și aurii. Scena, iluminată din dreapta, e străbătută de niște mici serii de puncte albicioase, cu aparență de bule gazoase. Cum se poate vedea, o reluare, cu mijloace moderne, a reprezentărilor de secol XVII ale subiectului. Ciudățenia lucrării ține mai degrabă de faza sa de laborator: pentru a-și realiza fotografia, Andres Serrano declară că a umplut un recipient cu un amestec din sângele și urina personală și că, apoi, a scufundat în el un crucifix popular, din plastic, pe care apoi l-a pozat. Ca să sublinize condițiile “speciale” în care a fost realizată fotografia, artistul a intitulat-o, șocant e drept, “Piss Christ”. După actele de forță de la Avignon, fotograful american, acum în vârstă de 60 de ani, își apără creația spunând că reprezintă o critică la adresa “industriei de miliarde a unui Hristos-al- beneficiilor” și “o condamnare a celor care abuzează de învățăturile Domnului doar ca să-și urmeze propriile scopuri murdare.” În plus, Serrano, bun creștin, explică: “Titlurile mele au un caracter literal și sunt, pur și simplu, descriptive. Dacă realizez o lucrare cu lapte și sânge, o voi numi folosind cuvintele lapte sau sânge. Am recurs la sânge, la urină, la lacrimi ca să reamintesc lumii întregi prin ce calvar a trecut Hristos și ca să vorbesc despre Dumnezeu devenit om”. Expoziția s-a închis, după orarul oficial, săptămâna trecută, pe 8 mai. Înainte de asta, însă, în Săptămâna Mare, organizatorii au dat din colț în colț, neștiind dacă să continue expunerea, pentru că primiseră amenințări telefonice cu moartea din sfert în sfert de oră. Una peste alta, sacrilegiul (din orice direcție ai privi, un sacrilegiu tot există) a redeschis dezbaterile legate de raporturile între artă și religie, dintre libertatea de expresie și respectarea credinței. Au revenit, pe prima pagină a ziarelor, polemicile legate de legitimitatea unor producții precum “Ultima ispită a lui Hristos”, filmul lui Scorsese, de pelicula lui Mel Gibson “The Passion of the Christ”, dar și de aceea a altor opere incomode precum seria “INRI” a Bettinei Rheims, sau sculptura în ceară a lui Maurizio Cattelan (foto 2) intitulată “La Nona Ora”, care îl înfățișează pe recent beatificatul Ioan Paul al II-lea strivit de un meteorit. Dar și de gradul de toleranță al practicanților contemporani ai creștinismului. Ar mai trebui spus, în încheiere, că opera lui Serrano s-a mai izbit de reacții potrivnice – vezi cazul congresmanilor AL D’Amato și Jesse Helms care au vituperat, de la tribune publice, împotriva artistului, sau de alte acte de vandalism, în 1997, produse cu ocazia unor retrospective în Suedia și apoi în Australia.