Plan de rezervă (III)/ de Eugen Uricaru

Anii 70′-80′ sunt fundalul unei drame ce pare a nu avea un sfârșit și, cu atât mai puțin, o dezlegare.

Unii vor să grăbească sfârșitul, alții se gândesc deja la controlul asupra viitorului. Totul pare de neclintit, totul este periculos, totul pare făcut să dureze și, în același timp, totul atârnă de un fir subțire.

O poveste de dragoste traversează hățișurile lașității zilnice, ale vicleniei profesioniste, ale minciunilor pioase. Victimele și călăii pun la cale o infernală conspirație”cu voie de la stăpânire”. Neculai Crăciun, demonul ubicuu, împarte cu generozitate daruri.

Romanul continuă să urmărească destinul unor personaje din Supunerea și Cât ar cântări un înger (Editura Cartea Românească, 2006, 2009) imaginând o amplă frescă a acestui fragment din istoria noastră postbelică.

În această lume românească un singur lucru e sigur – nimic nu este ceea ce vrea să pară!

A încremenit. Niciodată, în viața ei, n-a simțit o asemenea amenințare, de o forță doar bănuită, pe care ți-o puteai imagina, fără să te atingă, dar care te privea anume pe tine. N-a fost în stare să facă un pas, n-a fost în stare de o reacție de apărare. Nici măcar să se supună și să plece.

Bărbatul a făcut un gest discret din cap, împingându-și bărbia către ea cu o mișcare scurtă. Nici nu și-a dat seama când a fost prinsă de brațe, doi tineri, dintre aceia cu pungi de plastic cenușiu în mână, se lipiseră de umerii ei și, cu o mișcare expertă și tensionată, aproape o ridicaseră de la pământ. Aveau degete subțiri și puternice, strânsoarea era dureroasă și le simțea respirația, mâncaseră de curând ceva cu ceapă, mâncare de cantină, de cazarmă, nu se uitau la ea, obrazul lor era atât de aproape de fața ei, încât le deslușea tăieturile de la bărbierit. Lame Baltica, nu Wilkinson, și-a zis, ca o proastă, de altceva nu era în stare. Sau credea că nu e în stare. Tinerii, fără să scoată un alt sunet decât un fel de șuierat, când respirau, probabil erau încordați, să nu greșească, aveau o poftă de acțiune greu de stăpânit, era și firesc, mașinile convoiului oficial treceau ca fulgerul, iar timpul serviciului lor trecea ca melcul, nervii, emoțiile se acumulau și orice prilej era bun ca terapie, băieții o purtară câțiva metri înspre gangul care puțea îngrozitor. S-a gândit că acolo, în întuneric, îi vor trage câțiva pumni în coaste, nu o vor lovi peste față, să nu lase urme. Așa făcea și Copaciu − era de ajuns atunci când voia să se răfuiască pe nevăzute cu vreun guraliv care, în loc să se îmbete acasă, o făcea la cârciumă: îi trăgea la coaste și la rinichi; până la plecarea ei din Vladia nimeni nu sfârșise arestat de Copaciu, cel mult la dispensar, unde erau și douăzeci de paturi pentru cazuri așa și așa, dar ea avea de gând să țipe. Erau în plin bulevard, nu pe o uliță. Dar n-a trebuit să țipe. Tinerii furioși și palizi s-au oprit în gura gangului și au ținut-o așa până când s-au auzit sirenele de la mașina miliției care mergea în capul șirului de automobile negre. Brusc șoseaua s-a golit, nu mai mișca nimeni, oamenii în costume de tergal s-au apropiat de borduri, iar ceilalți s-au retras către ziduri. Atunci a simțit o presiune dureroasă în umeri, tălpile i s-au desprins de trotuar și a fost răsucită cu fața către interiorul gangului. Coatele îi erau lipite de corp și susținute cu o forță incredibilă. Nu și-ar fi închipuit vreodată că slăbăturile alea au atâta putere în ei. Le auzea respirația întretăiată, șuierătoare, era evident că oboseau și nu-și putea da seama ce va urma dacă Tovarășul nu va trece mai repede. Mașinile au trecut ca o răbufnire de vânt, chiar s-a simțit aerul dislocat, stârnind hârtiile aruncate pe jos. Erau hârtii unsuroase de la gogoși, bilete de autobuz folosite și ambalaje de biscuiți. După ce convoiul oficial a trecut, a crezut că a scăpat și s-a destins. Chiar a început să scuture din picioare, dându-le de înțeles că trebuie să o lase jos. Dar nu așa mergeau lucrurile. Cei doi au început, încet, gata să prevină orice încercare a ei de a protesta, au început să o împingă în interiorul gangului.

În spate se auzeau pașii greoi ai altcuiva. S-a gândit că trebuie să fie vânzătorul de lozuri. Nu avea cum să-l vadă, în gang era întuneric de-a binelea, mirosea îngrozitor a urină, nu știa ce va urma, nici capul nu-l putea întoarce, tânărul din dreapta o prinsese de ceafă, apăsând-o cu vârful degetelor, probabil făcea karate, avea o putere neobișnuită. Cel care venea din urmă a ajuns în dreptul lor:

− Ați verificat, arme, hârtii?

Era aceeași voce care o avertizase spusese să plece.

− Ascultă, femeie, de ce-mi faci probleme? De ce nu te duci la Inter, mai faci un ban. Ăsta e sectoru’ meu, paștele mă-tii, în sectorul meu totul e în ordine. Dacă vrei să ieși la vedere cu petiții, cu reclamații, vrei butelie, vrei hogeac, ce dracu’ vrei, să nu ieși în sectoru’ meu!

A simțit mâna bărbatului coborând în geanta ei de serviciu, destul de încăpătoare încât să țină loc de sacoșă, pentru că era întuneric era furios că trebuie să bâjbâie, cu o mișcare bruscă a răsturnat sacoșa, rujul, oglinda, cheile au căzut pe ciment, portofelul nu s-a auzit că era moale, altceva nu avea. Nemulțumit, i-a strigat: ,,Mâinile sus, ridică mâinile”, băieții i-au dat drumul din strânsoare, dar nu s-au depărtat prea mult, gata să intervină. A ridicat mâinile. Poate ar fi trebuit să strige, nu să ridice mâinile. Știa că nu va veni nimeni, dacă va striga. Nici ea n-ar sări în ajutor. A ridicat mâinile și i s-a făcut frică. Se putea întâmpla orice, nu avea nicio dovadă că cei trei bărbați erau ceea ce voiau să pară. Locul era străin și era o amenințare în sine, scârbos, la fel ca atingerea pe care era silită să o suporte. Vânzătorul de lozuri a început să o percheziționeze. Se pricepea, fără îndoială. O atingea cu podul palmei și cu vârful degetelor, centimetru cu centimetru, începând de la încheietura mâinilor. Avea o bluză cu mânecă lungă, sintetică, neagră, ținea la aspectul zilnic. Din păcate, transpira în ea și trebuia să o spele aproape în fiecare zi. Mai avea încă două bluze, una din bumbac, atât de veche încât revenise la modă, era vișinie și se potrivea cu pistruii ei, iar alta tot sintetică, era schimbul la cea neagră, când o lăsa la muiat în lighean.

Vânzătorul de lozuri a coborât cu degetele lui scurte către subsuori, cu instinctul ei și-a dat seama că nu era doar o percheziție, omul se plictisise o zi întreagă la măsuță și acum avea chef de distracție, simțea asta în vârful degetelor care în loc să o atingă, doar atât, să o atingă, întârziau și încercau să urmărească atente cutele pielii, relieful mușchilor în contracție. Își revenea din uluire, i se întâmpla ceva incredibil – în mijlocul Bucureștiului, la doi pași de cel mai animat bulevard, la câteva minute după ce convoiul șefului statului trecuse, deci într-o zonă înțesată de milițieni și de serviciui − tactica lor era să fie observați, să lase de înțeles că se prefac că stau în umbră, că sunt discreți tocmai pentru a fi luați în seamă, pentru a arăta că sunt peste tot și orice mișcare este sub control −, în toată acea încâlceală de pază și supraveghere ea e pipăită cu obrăznicie și nerușinare de un necunoscut care o obligă să priceapă că nu are încotro, că trebuie să se supună și să suporte. Deja mâna ajunsese în dreptul sânilor și mișcarea era lentă și insistentă. Înțelegea că semiparalizia ei, cauzată de șoc, de surpriza rea, de indignare, era interpretată ca o încuviințare, dacă nu ca o complicitate. Ochii i se obișnuiseră cu întunericul gangului, atunci și-a dat seama că pe ușa din capătul lui nu va ieși nimeni, era o intrare blocată exact pentru că pe acolo treceau mașinile oficiale. Locatarii intrau în bloc prin spate, pe intrarea de serviciu, care dădea pe altă stradă. Tinerii, care semănau destul de mult, parcă ar fi fost concepuți în epubretă − citise într-o carte a unui scriitor sovietic, ceea ce scria el nu era deloc sovietic, Beliaev, fost cekist, știa lucrurile din interior: era vorba de soldați în serie, nu erau roboți, dar erau concepuți artificial −, tinerii nici nu se uitau, păreau total indiferenți. Dintr-odată a simțit palma vânzătorului de lozuri intrând sub bluză, alunecând în sus pe pântec până la sutienul de care era atât de mândră. Avea întăritură de sârmă și se încheia în față. Era cehoslovac și îl luase de ocazie, chiar în stația de tramvai. Acolo opreau mașini poloneze sau cehești și în cinci minute se vindea un portbagaj de nimicuri. Oamenii aveau bani, iar turiștii credeau că banii au valoare în România și pe fața lor se putea citi o expresie de mulțumire amuzantă. Probabil se simțeau ca marinarii lui Columb care schimbau mărgele și oglinzi pe ceea ce credeau ei că e aurul Indiei. Supe în plic, sutiene, ciocolată, conserve de pește ori cutii cu compot, mici aparate casnice ori radiouri tranzistorizate, becuri și cârlige de pescuit, apă de colonie și rujuri, orice se putea vinde. Fusese de-a dreptul încântată de achiziția ei, nu purtase până atunci așa ceva. Avea impresia că toată lumea întorcea capul pe stradă după ea și era sigură că o făcea din cauza formei foarte bine conturate a sânilor. Ei erau aceiași, doar că acum nu puteai să-i treci cu vederea.

Asta se întâmplase și cu cei trei bărbați care practic o blocaseră în gangul întunecos, din cauza minunatului ei sutien de import deveniseră extrem de agresivi în curiozitatea lor masculină. Degetele se dovedeau a fi experte, urma ca dintr-o mișcare scurtă să-i desfacă aparent complicatul mecanism de închidere a sutienului și era disperată că nu avea nimic de făcut. După cum se încălzise, după cum respira vânzătorul de lozuri, ori ce-ar fi fost el, își dădea seama că nu se va opri, că nu exista nimic să-l oprească. Nu putea decât să se împotrivească, știind că nu va dura mult ori să-l lase și să se termine cât mai repede. Era o disperare pură, una care îi provoca o suferință mai mare decât toată umilința la care era supusă, pentru că nu avea încotro, nu avea ieșire. Simțea ca o arsură atingerea pe sânul drept, apoi pe cel stâng, îi strângea pielea ca și cum ar verifica o stofă, palma lui mare și aspră îi frecă insistent sfârcurile, îi plăcea sau voia să o facă să-i placă, atunci simți în nări mirosul insuportabil de urină veche care domina gangul, era probabil locul preferat al bețivilor care ieșeau din restaurant. Scoase un țipăt îngrozitor, de fiară rănită și singură care, ciudat, îl făcu pe bărbatul care se excitase vizibil să dea înapoi. Și-a scos mâna de sub bluza ei și a făcut un pas îndărăt. Era nedumerit, se vedea pe fața lui roșie, chiar dacă respira întretăiat. Băieții tunși cu mașina n-au schițat niciun gest. Cine știa ce era în mintea lor, pentru câteva zeci de secunde nu se mai aflaseră în plin centrul Bucureștiului, unde fuseseră trimiși la ,,practică”. Câteva zeci de secunde se aflaseră în plină promisiune, la un pas de realizare, totul era perfect, întuneric, duhoare și femeia fără nume, pe care n-o păzea nimeni, ca un portofel găsit pe drum. Ajungea să întindă mâna, bineînțeles, după ce termina șefu’.

Nu-și dădea seama cât de puternic și de neliniștitor era urletul ei. Urla și îi era frică să nu leșine înainte ca ei să se îndepărteze îndeajuns din calea ei și să mai aibă putere să fugă de acolo, să iasă în strada pe care trecuse sau urma să treacă în viteză coloana oficială.

Plan de rezervă de Eugen Uricaru, în curs de apariție la Editura Cartea Românească